Gânduri tăcute

Dacă pașii gândurilor
ar călca
fără teamă,
pe cărările iernii mele,
s-ar putea întâlni
cu urmele zilelor pe care le-am iubit.

Cu bucuria revederii,
le-ar saluta:
„Bună, Luni!”
„Ce mai faci, Miercuri?”
„Ce mult te-am așteptat, Vineri!”

Deși deranjate
de intruziunea în viața lor,
de spulberarea liniștii cosmice în care plutesc
sunt aproape sigur,
zilele vechi
și-ar înclina capetele
cu o nobilă eleganță,
într-un salut amabil,
educat la cursul anilor.

Pe drumul târziu,
în conduri de gheață,
împovărate,
zile
alunecă printre oameni,
sperând ca Prințul de Nicăieri
să le așeze drept ofrande
pe altarul unui alt început,
să le ofere ca motivație
tălpilor unei alte prințese
și acolo,
acolo să-și afle odihna.

Dar vremurile sunt
imprevizibile,
lipsite de tact,
lipsite de liniște.

Soarele
alungă zăpezi.
Conduri de gheață
se topesc în volume nedefinite.
Oglinda cerului
se transformă în noroi.
Urmele zilelor
se evaporă,
fără să intre în istorie.

Și atunci,
unde-și mai găsește locul
tăcerea gândurilor?