Aici e vorba despre amintiri, amintiri vechi și dragi, care se succed în valuri, proiectate pe retină de un creier care uită tot mai mult evenimentele care au loc azi. Dar câtă emoție stârnesc în suflete!
Eram un copil, trimis la bunici pe perioada vacanțelor, într-un sat transilvan cu peste 700 de ani de istorie, menționați într-un document aflat la Muzeul de Istorie al României, la București. E pitit între dealuri ce erau acoperite de vii, cu un pârâu ce-l traversează, împărțindu-l pe din două. Locuitorii, oameni harnici, românii și sași, se îngrijeau ca satul să le fie curat, cu drumuri și case bine întreținute. Albastrul mieriu și verdele bătrânesc erau principalele culori pe care le întâlneai.
Atunci nu știam despre istoria locului. Îmi era gândul doar la joacă, la pescuit. Eram un copil ca toți copiii, liber de griji și fericit. Mergeam în vale cu prietenii și ridicam baraje ca să ne putem scălda. Nu conta că mai sus de noi, în același pârâu, bivoli mari și negri se scăldau și ei, bucuroși să mai aline din fierbințeala soarelui ce-i biciuia.
Casa bunicilor nu era una impresionantă prin dimensiuni, dar avea o valoare imensă pentru sufletul meu. Curtea începea cu o poartă mare de lemn, cât să încapă un car încărcat cu fân, boltită în partea de sus. La stânga ei era o portiță folosită pentru accesul zilnic. Deși avea încuietoare, aceasta nu a fost folosită decât atunci când foamea a depășit mândria oamenilor de a fi cinstiți.
Casa era desfășurată de-a lungul curții, partea din față fiind rezervată tinerei familii. Urma un șopru, o bucătărie ce nu avea podea, fiind lipită pe jos cu pământ galben, reîmprospătat săptămânal. Stăpânii casei, chiar dacă locuiau în casa "dindărăt", erau bunicii.
Sâmbăta era ziua de curățenie generală. Oamenii începeau cu gospodăriile proprii și terminau cu drumul ce le trecea prin fața caselor.
Odată ce munca era terminată, vasele cu apă clocotită, pregătite din timp de bunica, erau vărsate în butea de lemn, ce îndeplinea rolul căzii de baie din ziua de azi. Aici, rând pe rând, întreaga familie își făcea baia săptămânală.
Într-un astfel de sat m-am nimerit eu, piticul de la oraș, cu teamă să nu-mi murdăresc săndăluțele negre, de lac. Eram cel mai mic dintre nepoți și poate din acest motiv îmi erau luate în seamă toate mofturile. Dacă la ora 10 seara nepotul voia cacao cu lapte, chiar dacă cutia de cacao tocmai se terminase, trebuia să fie liniștit copilul. Atunci, fără știrea lui, se ardea pe ploatăn(sobă) o felie de pâine, se măcina fin și uite așa simplu, țăranul român devenea producător de cacao!
În acest sat nu era obiceiul să-ți arăți sentimentele, dar eu le simțeam dragostea din priviri și din felul în care aveau grijă de mine.
Moșul avea un profil de centurion roman, era tot timpul foarte serios și un om evlavios. Datorită lui, duminica plângeam că vreau să-l însoțesc la biserică.
Era unul dintre acei oameni care, după venirea la putere a comuniștilor, încă mai sperau că vor veni americanii. Comuniștii i-au luat pământurile, i-au luat animalele, deși avea mulți copii de crescut. Dar nimic nu l-a afectat atât de mult precum rechiziționarea cailor. Îi iubea tare și știa că urma să fie duși la abator. Atunci, din spusele tatălui meu, o lacrimă i s-a prelins pe obraz.
Probabil schijele de obuz din picior, pe care le-a primit în timpul războiului, i-au grăbit trecerea spre neființă, curând după împlinirea vârstei de 80 ani. Țin minte că eram acolo împreună cu tatăl și mama mea, în camera unde era întins pe pat, când bunica ne-a spus că trebuie să ieșim afară, ca moșul să poată pleca. Inevitabilul s-a produs curând după aceea.
Bunica era sufletul casei. Se ocupa de casă, de hrana familiei și cea a lucrătorilor chemați în ajutor la muncile agricole. Încă simt aroma lichielor ei, cele cu varză sau ceapă și a celor cu griș, făcute mai rar, de sărbători. Nu mai spun de piftelele cu care încerca să umple vailingul mare, dar acesta părea să fie fără fund.
I-a supraviețuit bunicului aproximativ 7 ani. Încet-încet, energia ei s-a redus și, treptat, s-a stins și ea. A început să nu mai vadă bine din cauza unei cataracte de bătrânețe, însă, fiind în aceeași curte cu nora ei, dădea vina pe aceasta. Relata cu convingere un episod când nora s-ar fi urcat în podul de deasupra camerei și din aceasta cauză i-ar fi căzut nisip în ochi, fapt ce i-a produs cataracta.
Cu timpul, în familia mea, acest "nisip în ochi" a devenit o expresia pentru momentul în care oamenii îmbătrânesc și încep să aibă idei fixe.
Dar astfel de lucruri nu pot umbri amintirile frumoase despre bunica mea, bunătatea și dragostea pe care mi le-a arătat.
Dar cine poate de pe acum să-mi spună ce "nisip în ochi" îmi este rezervat și mie?
Poverile mele 