Recapitulare

Pe funie de secunde,
m-am cățărat peste ani
încercând să obțin
vedere de ansamblu
asupra vieții.

La palierele pentru odihnă,
m-am înțeles cu soarele
să se poziționeze
de partea mea,
să-mi mângâie pleoapele închise
cu blândețea frunzei
desprinse din toamna târzie,
alunecând lin
printre degetele soarelui.

În multele anotimpuri
puse la borcan,
sterilizate la cuptor,
am ascuns amintiri.
În primăveri, flori de măr,
ofilite ușor
de veri cu nisipul fierbinte.
Unele le-am pierdut
în toamne cu cețuri 
și ploi fără sfârșit.
Altele au înghețat
în ierni reci, dar cu sufletele înflăcărate
stinse sub cascade de vorbe.
Și de câte altele
nici măcar nu-mi mai aduc aminte...

Oare folosește cuiva
recapitularea de la sfârșitul Cursului?

Introspecție

Călare pe curentul modernist,
plutind pe unde,
m-am strecurat prin wifi
către nucleul mașinii.

Am apăsat 
primul buton întâlnit și
porți necunoscute 
s-au devoalat,
crescând entropia sufletului
amețit de atâtea alegeri,
de atâtea întrebări 
fără răspuns. 

Cu dezinvoltură,
asemenea unui jucător profesionist, 
am aruncat zarurile,
m-am dus pe mâna lor
într-o călătorie prin memorii,
pe valuri de unu și zero.

Încercam să aranjez cifrele, 
să le dau forma unor imagini exotice,
să le împing spre suprafață, 
dar discul care le stoca,
avea prea multe erori,
nu mai era nicio șansă 
să recuperez amintiri...

Înaintea mea,
pe suprafața lichidă,
stătea un șoricel
micuț și ascultător.
Îi arătam stânga,
chiț-chiț, o lua la stânga.
Chiț-chiț făcea și la dreapta,
dar mult mai greu, 
fiind prea obosit
de timpul trăit alături de mine.

În interiorul mașinii,
curentul era insuportabil.
Răcitoare mari încercau 
să liniștească agitația, 
să facă suportabilă temperatura,
să evite explozii, 
dezastre nebănuite.

De vină ar fi
electroni neascultători,
ce au uitat regulile de bune practici,
au uitat că, 
în circulația pe magistrale,
prioritate are viața.
Se pare că energia lor 
nu mai poate fi ținută sub control.

Oare,
ADHD-ul electronilor 
are tratament?

Vrăji de toamnă

Dansează, pădure,
printre rugi de mure,
în jocul de iele
prin frunze rebele!

Sucește-te vânt
și dă de pământ
cu vara de ieri,
obolul să-i ceri!

Adormi amăgire
de veche iubire,
pe pernă de cuie,
pe drumul ce suie!

Hai, revino, fată, 
pe pânza curată,
înaintea iernii
să fie dulceață 
ce pe loc dezgheață
suflete pe ață!

Piei, toamnă cu ceață!

Arderi ruginii

Gene se zbat,
nerăbdătoare aripi de colibri,
încercând să scrie
cuvinte
pe arama timpului

... necunoscut ...

din ochi de gheață,
cristale fierbinți 
alunecă
prin văi de tristețe,
căutând adâncuri 
să le preschimbe în lacuri

... emoții ... 

se revarsă
din preaplinul sufletului

... întrebări ...
 
galbenul frunzelor
e culoarea drumului
semănat cu necunoscut?
 
curgerea ceții 
e râul de lapte și miere
prin care visez să m-adap din trecut?
 
valurile înalte,
dezlănțuite  în lacul meu de neliniști,
sunt sursa unui nou început?

... niciun răspuns ...

Pentru o clipă,
realitatea mea 
se pierde
în munții de realități virtuale,
mă abandonează,
se joacă cu mine
și apoi 
mă consumă la micul dejun,
mă înalță și mă doboară,
fără să-mi dea de ales.

Și atunci, 
mă trezesc printre nori
și-i dau bice 
vântului de toamnă,
să scuture peste mine
secundele copacilor în adormire...

Prieten drag…

Ne-am întâlnit cândva 
când nu știai
că genunchii dor,
când nu simțeai
oboseala cărărilor de munte,
când credeai
că echilibrul e perturbat doar de păhărelul de alcool,
când vedeai dușmani
doar ca personaje de film.

Te-am regăsit azi
când bastonul de abanos
nu mai e un obiect de decor,
când doar binoclul
te apropie de cuiburile vulturilor,
când fiecare dimineață 
dezvăluie frumusețile uitate ale zilei de ieri,
când gânduri negre
te macină fără sens, în adânc.

Amintiri de suflet
fac surf pe valuri de timp,
pe o mare lipsită de salvamari,
se scufundă și pier.

Of, biet optimist!
Cine-ar fi crezut
că gândurile pot rămâne fără formă,
dizolvate în neant...