Doar eu

Mă dor
Clipe de zbor,
Bucăți desprinse din suflet 
Călător.

Aripi se zbat,
Nu fac rabat,
Țintesc orizontul
Uitat.

Azi sunt doar eu,
Umblând teleleu,
Cu urme de var prin păr,
Mereu.

Sufăr în zadar,
Singuratic, iar și iar,
Prin ploaia de ani,  inimi bat
Împreună, rar, tot mai rar...

Porți

Cu amintiri venite din copilărie, cu gânduri în zbor lin peste casa bunicilor, am adus în prezent emoții ale vremurilor de altă dată, fețe de oameni dragi, care au dat viață acelor locuri. A revenit în mintea mea o veche obsesie pentru porțile țărănești înalte, des întâlnite în satele din Ardeal. Imaginea lor m-a dus către alte înțelesuri ale cuvântului. M-a făcut să rememorez multele porți pe care timpul mi le-a adus în cale. Prin unele am pășit, pe lângă altele doar am trecut. Unele își ascundeau secretele de privirile indiscrete, altele îmbiau trecătorii să le admire frumusețile. 
Și uite așa, am ajuns să mă gândesc la niște porți speciale, cele ale sufletului.
Suntem doar oameni și suntem obișnuiți să pășim doar prin porțile care ni se deschid. Ne mulțumim cu calea minimei rezistențe. Privim către porțile închise, dar nu zăbovim mult în fața lor. Și totuși, câteodată, ne punem întrebarea: "Oare, ce este în spatele acestor porți?".
Sigur, imaginația ne duce printre răspunsuri posibile și imposibile. Realitatea se suprapune, uneori, peste tiparul gândirii noastre, dar de cele mai multe ori greșim. Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi am ajunge de partea cealaltă a ușii, ce ne-ar fi dat să aflăm?
Căutând printre experiențele trăite, crâmpeie de amintiri s-au reactivat în mintea mea. Lucruri pe care cândva nu le luam în seama, au ieșit la suprafață. Și uite-așa, mi-am zis să înerc un exercițiu personal, să alătur cele două fețe ale porților.
*
Am o prietenă plină de viață, pe care o admir pentru optimismul afișat. Fața îi râde tot timpul și ea e mereu pusă pe glume. De unde să aibă atâta energie? Eram convins că a descoperit secretul fericirii și chiar voiam să o rog să mi-l împărtășească și mie. Cum reușește să‐și păstreze acest optimism?
Într-o zi ne-am auzit la telefon, avea nevoie de un sfat. Din vorbă în vorbă, am ajuns să vorbim și despre familii, despre probleme care ne-au intersectat viețile. Sufletul ei a început să se elibereze de poveri, poveri care, asemenea unui ghimpe, o răneau acolo unde ne lipsește scutul, în zona sufletului. Amintiri din copilărie, cu un tată care a avut de ales între două femei, între două familii, și care a ales să rămână cu mama ei. Gânduri recente, de după dispariția tatălui, despre o soră pe care nu a cunoscut-o niciodată și pe care, acum, va trebui să o întâlnească. Oare ce vor putea să-și spună? Câte frustrări, adunate într-o viață, îi va fi dat să audă? Multă tristețe în sufletul ei…
*
Mi-am amintit și de profesoara de științele naturii, din generală. Era o persoană foarte serioasă și foarte exigentă. Zâmbetele nu reprezentau accesorii cosmetice pe care să le folosească. Ce să mă mai lungesc, trebuie să recunosc că nu era în lista persoanelor pe care le iubeam.
N-am înțeles-o decât târziu, când i-am văzut ochii zâmbitori și plini dragoste privind la băiatul ei cel mare, o persoană cu deficiențe grave din naștere, lipită de pat. Nu putea vorbi, scotea doar niște sunete neinteligibile, pe care doamna le considera elemente de comunicare și avea sentimentul că recunoaște nevoile băiatului. De unde să mai aibă, sărmana, resurse emoționale și pentru noi, elevii, care îi aminteam în fiecare clipă cum ar fi trebuit să fie și fiul dânsei la această vârstă?? Dar cu câtă dragoste îl privea…
*
Aș mai avea un exemplul, al unui alt prieten. Fețele porții lui au un morfism aparte. În general, e un tip ursuz, care nu stă cu nimeni la povești. Dar când era împreună cu camaradul Bachus, fața lui se deschidea, radia veselie. Devenea cea mai simpatică și mai vorbăreață persoană. Oare de ce își masca atât de mult adevăratul eu?
*
Acestea sunt doar câteva din „porțile” ce mi-au venit acum în minte. Că recunoaștem sau nu, ușile noastre, ale tuturor, sunt sculptate diferit pe cele două fețe. Păstrăm în spatele celor închise amintiri, suferințe sau bucurii, evenimente care ne-au adus fericirea sau altele de care astăzi ne simțim jenați, lucruri pe care nu le vrem scăpate din colivia minții noastre.
Voi v-ați deschide vreodată porțile unui necunoscut?
Și atunci, de ce suntem atât de intruzivi când vine vorba de "porțile" celor din jur? De ce simțim atâta plăcere în bârfa zilnică? De ce nu încercăm să punem ordine doar în spațiul din spatele propriilor porți?

Protest în rime mixte

Pe strada mare-i mare vânzoleală
Când vine bâlciul, an de an,
Tineri se plimbă sub castani
Și domnul Goe prinde îndrăzneală. 

Când vine-n BMW, e tare omul,
Nimic nu stă în calea lui.
Char în Milano s-a pozat cu Domul,
Crezând că-i poarta mall-ului.

Un bobârnac dacă aș da
Gândurilor cultivate în ghiveci,
Zburând haotic, ca mii de lilieci,
Ordine-aș face-n viața sa.

Dar vorba veche spune-așa:
Cu prostul doar un alt prost cată harță.
Încearcă a te detașa
De cel ce-n loc de-obraz are o scoarță.

Da, domnul Goe este azi o (s)forță...

Doar lut

Degete lungi trec, răsfirate,
peste sufletul meu,
vălurit de furtuni de timp,
ostenit de egoul înălțimilor, 
îngenuncheat de pierderea valorilor.

Mă zbat într-o agitație 
căreia nu-i identific marginile,
agățat de lumina lampadarului,
ca de o ultimă speranță,
purtată de vânt.

Joc rolul fluturelui
atras de flacără,
și nu mă pot desprinde,
obsedat de garderoba mâinelui.

Modeste dorințe se joacă 
printre gânduri,
printre vise cu trupuri de flori,
în culori
rivalizând cu cerceii 
portocalilor.

Din interior răzbat
zgomote sinistre,
cazan sub presiune,
ce vrea să scape
de ritmul zilei trecătoare,
de apăsarea Cărții anilor,
memorii ale unui pelerin terestru.

Și uite-așa,
îmi vine câteodată
să dau de pământ cu trecutul,
să-l transform în lut, 
pentru ca, apoi,
să modelez forme noi
din vechi idealuri,
din spirit liber regăsit,
din destine fără căpăstru.

Oare,
Meșterul mai lucrează în lut?
Ce mare nevoie aș avea 
de sfaturile lui...

Pe strada mică

Pe strada mea, pe deal ascunsă,
Copil fiind, cu minte visătoare, 
Priveam spre zarea nepătrunsă,
Sperând să capăt aripi zburătoare.

De sus, cu mâinile întinse, 
Având ghiozdan în loc de parașută,
Goneam spre locuri neatinse,
Bătând din aripi peste strada mută.

Și cine mai era ca mine,
Un vânător de vise neîmplinite,
Făcând din zilele senine
Speranțe mari, gânduri nemărginite?

Pe strada mică, piatra-i mare,
Penele de aripi s-au desprins demult,
Julit nu mai sunt la picioare,
Aud doar al copilăriei tumult.

Mai ninge-n april cu flori de măr 
Pe strada mică, unde piatra-i mare...

De nu mă vei uita…

Aud "Nu mă uita!",
îmi spune timpul care trece
printre nori lungi, 
cu fulgi de catifea.

Ușor, capul întorc,
privesc în jur ce se petrece:
doar adânci dungi,
ce albe fire torc.

Eu, cu putere, strig
spre cerul ce cu noi se joacă:
-Sunt doar copil!
Pot ani să mai câștig?

Zic albii fulgi, șoapta
ce vine-n tropotul de toacă,
grai nobil,
că încă pot opta.

"De nu mă vei uita...".

Ocolul timpului în 80 de clipiri

Până azi, credeam
că timpul este un dar
primit la naștere
și că de el nu mă separ
nici în furtuni,
nici în genuni,
orice încercare
ar fi în zadar.

Însă azi l-am privit 
diferit,
prin ochii cuiva ce crede
că nu-l mai are
și vede că nici timpul,
nici ea nu mai au răbdare,
iar eu caut în neînțeles
să înțeleg sufletul,
cu multă sudoare.

"- Ești bine?", 
au pornit de la mine
vorbe ce nu puteau
să se ascundă de tine. 

Ochi s-au ridicat înspre cer,
încărcați cu ape translucide,
cadre vide, strălucind efemer,
executând calm prima clipire.

"‐ Da", răspuns sec,
eliberat cu parcimonie,
la lumina tremurătoare a unui bec,
surprinzător de vie.

Atunci, ochii s-au lăsat pe pământ, 
pe frunze verzi, ce voiau să respire.
Ca la vânt, pleoapele s-au strâns
în cea de-a doua, nouă clipire.

Aflat la limita puterilor mele,
am continuat să număr clipiri.
Pe cele grele le-am gătit
cu optimism și speranță,
le-am pus pe lamele de suflet,
le-am analizat,
prin curier rapid i le-am expediat.

Dar, pentru cuvinte,
împrejuru-i un zid,
ce nu are pori,
n-are nici porți,
nici sfinte ferestre,
impenetrabil chiar și la comori,
deschis doar timpului 
ce cântă-n orchestre.

Am văzut vorbele 
depărtându-se de centru
în unde concentrice,
belele pe umăr așezându-mi-se.
Eu, totuși, am votat zilele
și nu am încetat să număr.

La cea de-a 80-a clipire,
m-am simțit tensionat,
ca după înconjurul Pământului,
prins în pariul cu realitatea,
abandonat pe coama vântului
în căutarea echilibrului,
de-un capăt de speranță agățat.

Și atunci, cuvintele, călare
pe note muzicale,
spre ea au pornit singure:

"‐ Timpul terestru e incomensurabil,
vine la pachet cu pașaport valabil. 
Cu pași grei, orbi fiind, trecem peste el,
alte ori, îl legăm cu funii de oțel.
Nu-i un dușman, ci partener de joacă,
știe din vise castele să facă. 
De vei avea cu el un dram de răbdare,
printre clipiri, viața ta va prinde culoare."

Timpul găsește, pentru fiecare, 
o cale ...

Rătăciri de zmeu

De vei auzi glasul meu
Să știi că nu e bandă magnetică,
E vibrație antică, 
Generată de bătăile inimii, 
De suflet îndrăgostit, la bine și la greu.

Nu te speria, timpul meu,
Nu sunt fantoma care zburdă pe drum!
Sunt mângâiere, acum
Aplicată prin respirații rapide,
Către cer urcând șerpuit, pe sfoara de zmeu.

Nici timpul, nici vocea nu mai țin cu mine,
Deși încă mai bate inima de zmeu,
Sunt dependent rău, când de tine mi-e bine,
Când nu, mă simt ca un exponat de muzeu.

Cu tine mi-e bine, când de tine mi-e rău...

Rostogolire

Sunt un cub
transparent,
cu laturi nedeformate de gravitație,
având ochi deschiși pe fiecare față.

Sunt doar un zar
minuscul,
lovit cu un bobârnac de sentimente, 
rostogolindu-se în căutarea norocului.

Ca să ajungi la mine,
nu ai nevoie de scări,
ci de speranță,
să dorești germinarea
în sufletul meu,
să accepți metamorfoza
din bobocul timid
în matura floare.

Dar dacă te-am mai întâlnit
undeva, cândva, demult,
în visele nopților reci și ploioase,
dacă formele tale 
sunt încă întipărite
în plumbul ochilor mei,
tot ce poți primi
sunt trepte gratuite către cer.

Sunt o perpetuă rostogolire
sub copitele calului alb,
prin câmpul de flori,
da, eu, același 
transparent, 
vechi
cub...

( având ca inspirație testul postat de adolescentrebelcom 🙂)

Căutând norocul

Te-am aruncat în primăvară, 
fără colac de salvare, 
și m-am temut că n-ai să-i faci față.

Te urmăream din priviri,
hipnotizat 
de unduirile valurilor,
de contorsionările trupului tău,
de fluxul și refluxul ce-ți înfiorau
fragedele coline.

Pentru tine,
totul părea ceva obișnuit,
te simțeai în largul sufletului,
sufletului de copil,
și frunze începeau să-ți apară
și muguri stăteau să-ți explodeze
de fericire.

M-am speriat
c-ai putea să dispari
printre ramurile ce te doreau,
c-ai putea pleca
într-o barca de flori,
iar mie să-mi rămână
doar parfumul tău.

Și atunci, grăbit, 
arunc către inima ta,
agățat de o frânghie
din șuvițe de nea și maci,
un trifoi cu patru foi,
să cuprindă între frunzele lui
tot norocul de a te fi întâlnit...

Ultimi fulgi

Când albii fulgi aleargă-n neagra noapte
Și vânturi ascuțite taie șoapte,
Cuvinte reci chiar umbra o îngheață,
Înșiră stropi de chiciură pe ață.

De-un fir de păr atârnă gânduri coapte,
Dar nimeni nu le vrea, nu par prea apte
Roade să dea pe câmpuri neumblate,
Și-atunci rămân în minte, exilate.

'Nainte să dispară stelele din noapte,
Cu albii fulgi acopăr gânduri coapte...

Gânduri-pene

Dacă în loc de degete aș avea aripi pline
cu pene moi,
m-ai aștepta
târziu în noapte
să-ți spun ce-nfometat sunt azi de tine?

M-ai aștepta să vin târziu în noapte,
nerăbdător,
înfrigurat,
emoționat,
conturul alb să ți-l surprind cu șoapte?

Înfrigurat, emoționat de clipa călătoare,
tu, cea înfierbântată,
sălbatică,
prea pătimașă,
m-ai încălzi cu gânduri ce bântuie sub soare?

Sălbatic gândul meu vrea ziduri să doboare. 
Înfierbântat 
și pătimaș,
nerăbdător,
îi caut pene moi, cu ele ca să zboare...

SoulDrive

- Domnule doctor, ne-au anunțat finalizarea reparațiilor la SoulCatcher. Sperăm să nu mai apară surprize neplăcute de această dată. Nu cred să mai avem o altă șansă.
- Sper și eu! Altfel, s-au dus dracului milioane de ani de evoluție! Ați pregătit oamenii pentru transfer?
- Toți sunt la locurile lor. Sunt înspăimântați de Amenințarea care se apropie. Dar la fel de înspăimântați sunt de ceea ce se va întâmpla cu viața lor așa cum o știau până acum...
- Nu e timp de discuții! Fiecare să respecte întocmai planul de acțiune primit. Când vom scăpa de carcasele noastre vulnerabile, vom avea timp infinit de analiză, să disecăm ce-am avut și cu ce ne-am ales.

În difuzoarele din întreg centrul de transfer rula același mesaj pus în buclă:
"Sunteți printre cei 200.000 de oameni selectați pentru a duce mai departe cunoștințele umanității. Fiecare dintre dumneavoastră poartă răspunderea păstrării continuității istoriei noastre. Având în vedere atacul iminent asupra rasei umane și extincția ființelor organice care îi va urma, specialiștii au reușit să pună în practică acest concept de supraviețuire, ce presupune transferul de conștiință în mediul electronic. Chiar dacă vă veți despărți de corpurile dumneavoastră, asta nu presupune renunțarea la viața socială. Prietenii vă vor aștepta în mediul virtual, veți putea interacționa cu ei. De asemenea, dumneavoastră veți fi cei care veți coordona sistemele de menținere a vieții din noul mediu. Veți fi speranța omenirii că într-o bună zi o să revenim la viața biologică. Așa că, nu vă temeți și fiți mândri pentru faptul că ați fost selectați în acest program!
Pășiți în ordine către punctele de transfer indicate în pliant, conform programării, pentru a evita aglomerația!"

- Zici că ne trimit la întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului! Ce voi face eu în acea lume? Pe cine vor mai vindeca cunoștințele mele? Ce boli voi mai trata?

Fața doctorului trăda multă agitație. Tenul îi devenise rozaliu, iar pe frunte apăruseră stropi de sudoare. 
Deși cunoștea toate aspectele procedurii de transfer, parcă avea un regret să renunțe la viața în forma actuală. Cu toată amenințarea ce se apropia, cu toată speranța într-o viețuire veșnică, mediul virtual nu prezenta niciun interes pentru firea lui boemă. I se jucau în mintea mii de gânduri. Era și o doză de ezitare ce nu se lăsa dusă nicicum.
Fiind, conform procedurii, ultimul care trebuia să efectueze transferul, avea de ales, dacă să respecte protocolul sau, pur și simplu, să se bucure de cele câteva ore rămase, alături de Maria, asistenta ce-l aștepta cuminte în vila cocoțată deasupra orașului. 
Guvernul gestionase cu atât de mare discreție programul de salvare a vieții umane, încât ea nu aflase nimic despre Amenințare, nefiind printre cei selectați. Știa doar că el fusese detașat în interes de serviciu, pentru două săptămâni într-o unitate specială, cu cel mai înalt nivel de clasificare al informațiilor. Așa că nu i-a pus nicio întrebare despre munca lui, preferând să se bucure de soare și de piscina imensă, alimentată printr-o cascadă superb concepută de arhitecți.

- Doctore, ce faci? Nu mai avem timp! Dă permisiunea pentru începerea transferurilor înainte să fie prea târziu! Altfel nu vom reuși să-i digitalizăm pe toți!

Și-a revenit rapid din gândurile ce-l încolțiseră, a privit câteva clipe ecranul din față și apoi a început să acționeze conform procedurii. Își certa eul interior că-l lăsase să-și piardă, chiar și pentru câteva clipe, concentrarea asupra realității ce venea în forță peste omenire.

- Căpitane, totul merge conform planului? Au fost persoane care s-au răzgândit în ultimul moment?
- Așa cum ne așteptam, au fost câțiva, dar am acționat după cum avem scris.
- Sper că oamenii tăi nu au depășit limitele stabilite....
- Stai liniștit, doctore! Și noi ne cunoaștem meseria!

Nu prea avea doctorul încredere în "meseria" lor, dar în aceste momente nu avea de ales. Scopul final era unul mult mai important decât părerile lui.
Schimbarea istorică a actualului mod de viață era pe cale să se producă. În aceste clipe, supraviețuirea era singurul lucru care conta. Aflaseră despre Amenințare cu vreo 5 ani în urmă, dar până acum 3 ani, nimeni nu o luase în serios. Părea ceva nevinovat, apărut în toiul nopții. Puteai să o asociezi cu o pictură modernă, linii drepte, unghiuri ascuțite, culori revărsate parcă într-un acces de furie peste pânza neagră a cerului. Și apoi, dintr-o dată, cineva a sesizat centrul de prevenire a dezastrelor despre o anomalie observată în evoluția acestui tablou. Din acel moment, lumea a fost dată peste cap. Au început să curgă întrebări, să se caute soluții, dar nimeni nu vedea vreo soluție.

Șansele de supraviețuire ale planetei păreau să nu existe, până când un modest doctor de provincie a venit cu o idee originală, îndrăzneață, dar care în acel moment nu avea nicio susținere practică. Dacă Amenințarea ștergea posibilitatea ca viața să continue în forma sa biologică, ce-ar fi ca omenirea să salveze măcar spiritele oamenilor? Această soluție putea oferi speranța că într-o zi viața va reveni la normal.
Atunci au înființat compania SoulDrive. Au fost puse la dispoziția ei toate resursele necesare, umane și materiale. Urma ca spiritele oamenilor să fie transferate într-un dispozitiv care să-i protejeze de Amenințare și care să asigure, într-un viitor incert pentru moment, recuperarea corpurilor biologice.
Experimentele dădeau speranța că transferul se poate face și că e reversibil. Dar SoulCatcher-urile nu funcționau perfect, mai dădeau rateuri, iar momentul adevărului era tot mai aproape. Oricum, nu aveau o soluție mai bună. Programul trebuia să continue așa cum a fost stabilit.

- Grăbește-te, Doctore, că trebuie să trecem și noi dincolo!
- Ți se pare că stau degeaba? Ori vrei să greșesc ceva, să te trezești în formă de legumă, fără darul gândirii?

Irizații fantastice brăzdau cerul, un fel de sărbătoare a Anului Nou. Doar că dârele de artificii, în mișcarea lor lentă, erau mortale. Aminteau tuturor că Amenințarea nu mai era doar o poveste, ci o realitate mult prea aproape de noi. Presiunea era tot mai mare printre ultimii aleși. Teama de necunoscut trecea peste regretul pierderii unicului mod de viață știut până acum.
Și totuși, doctorul încă avea îndoieli. Punea în balanță viața eternă, despre care nu cunoștea nimic, cu câteva ore de fericire, pe care le știa prea bine. Analiza faptul că viața pe care o cunoscuse până acum, nu va mai exista. Dar cu ce-l încălzea pe el "viața" asta într-o cutie? Când va reuși mica comunitate digitală să revină în corpurile fizice? Dacă lucrul acesta nu se va mai întâmpla vreodată? Și întrebările nu mai conteneau. Însă temporizatorul marca, cu un sunet enervant, secundele rămase din viața omenirii și asta îi opri gândurile ce o luaseră razna.

- Căpitane, a venit rândul echipei de securitate. Doar noi mai suntem și Amenințare e tot mai aproape. Nu mai avem prea mult timp. Vă rog să le transmiteți oamenilor dumneavoastră să îndeplinească întocmai măsurile prevăzute în plan. Eu voi avea grijă ca transferul sufletelor digitale către stația de stocare protejată să fie finalizat. Sper ca procedurile automate să funcționeze și pentru mine, să mă alătur comunității vouă cât mai repede.
- Mult succes, Doctore! Ne "vedem" în lumea nouă!
- Pe curând!

Bâzâitul înspăimântător al SoulCatcher-ului finaliză în scurt timp transferul echipei de securitate. Din fața panoului de comandă, cu mișcări rapide, sigure, Doctorul încheia procedurile pentru depozitarea sufletelor în SoulDrive, acel loc special, unde nu putea pătrunde nicio amenințare. Notificarea din ecran, pe fond verde, îi confirma că lucrurile au decurs bine. Imediat, a apărut un mesaj cu pașii ce-i avea de parcurs pentru a face, la rândul lui, marele pas. L-a citit de câteva ori fără să se poată hotărî ce va face. Parcă ar vrea să mai trăiască, însă o viață reală, nu închis într-o cutie. În mintea lui dădea lupte și speranța revenirii cândva la o viață normală, fizică. Așa că, a deschis ușa aparatului și s-a așezat în scaun, fără prea mare convingere. Începu numărătoarea inversă. 10...9...8...

- Dar eu nu vreau asta!, a strigat din adâncul plămânilor Doctorul sărind din scaun și trântind ușa aparatului. Maria, vin la tine!

În urma lui auzi sunetele înalte care anunțau finalizarea transferul.

- Ce program prost au făcut ăștia! Zice că transferul s-a realizat corect, deși eu nici măcar nu eram acolo!

Își continuă drumul către ieșirea din buncăr, dar apropiindu-se de ușă, văzu pe platforma din fața intrării oameni cu înfățișare de militari, îmbrăcați în negru, coborând din patru mașini speciale. Ceva nu era în regulă. De acest loc nu trebuia să știe nimeni altcineva decât cei selectați pentru transfer. 
S-a retras după zidul din partea dreaptă a ușii și cu simțurile activate la maxim, a încercat să înțeleagă dialogul acelor oameni.
Unul dintre ei, care părea să fie șeful, se apropia de ușă vorbind la telefon.

- Da, Domnule, totul a decurs conform planului. Computerul unității S-10598 ne-a transmis semnalul de finalizare a lichefierii lotului de 200.000 de persoane. Din câte am vorbit cu colegii, planul a funcționat și în celelalte unități cuprinse în program. Amenințarea cu suprapopularea planetei nu mai există.
 Având în vedere că aceasta a fost ultima unitate din plan, puteți întrerupe și simulările din atmosferă. 
O zi bună, Domnule!

Timpul și viața

Azi nu vorbesc despre iubiri trecute,
Nici întâlniri n-am cu fantome mute.
Azi e-un prezent ce crede că-i vecie,
Dar amăgire-i, nu speranță vie.

De Ieri nu știu prea multe, nici că-mi pasă,
Iar Mâine parcă-i plin de nori pe-"Acasă".
Secunda dusă n-are alinare,
Clipa ce vine nu are răbdare. 

Dar simt că Ieri se va întoarce-odată
Ce Mâine din secunde e brodată,
Iar viața, amețită de spirale,
Va regăsi principiile morale.

Se-ntoarce viața-mi roată, roată...

Gând nerostit

Mă îndoiesc
de gândul nerostit,
izolat la mansardă,
în mica lui garsonieră,
plin de bravadă, 
de șansa lui
de a purcede în realitate. 

Deseori,
aș vrea să-i dau drumul,
să-l las liber,
să-l văd jucându-se.
Însă, e doar un copil,
unul neastâmpărat,
și m-am temut
să nu se rănească
în spinii vieții,
să nu facă alergii
la gusturile lumii.

Știu, 
nu am argumente 
pentru lipsa de încredere.
Mai știu că,
oricât de solide,
lanțurile nu pot opri idei.

Și totuși,
cum aș putea 
să tai
legătura ombilicală,
să las
logica rece
să învingă?

E doar un copil...

Sunt doar vânt

Vânt vagabond ce curge peste noi
Nu cere bani, dar lasă oameni goi,
Uscați de sentimente, doar cuvinte
Mimând trăiri și aduceri aminte.

Fără să-i pese de neagra noapte,
Duce alai de frunze moarte
Cu mii de suflete înaripate,
În stoluri de inimi nevinovate.

Îmi pare că-i un fur ce mi-a luat
Tot ce e viață și c-am eșuat,
Plătind cu idealuri și vechi vise,
Încorsetat în clipe compromise.

- Unde ai ascuns vrerile mele?
Strig disperat, plutind printre stele.
- Eu zile bune pun în buzunare,
Iar supărări ascund printre pahare.

Nu m-alunga,
Sunt doar un vânt ce-aduce alinare...

Între vers și multivers

Sunt pe o pantă
căreia
nu-i cunosc sensul.
Lovit de realitate,
am pierdut 
simțul orientării.

Dacă plec urechea la bârfe, 
unii îmi spun că urc 
treptele înțelepciunii.
Dar treptele scârțâie,
iar gândul se sincronizează
cu imaginea odăii bunicilor.

Dacă aș acorda atenție altora,
i-aș auzi cum anunță pompos:
"- Timpul pe care ai călcat ieri,
care ți-a dat trăirile de azi,
fără grija zilei de mâine,
spre adâncuri te poartă."

După atâtea contradicții antagonice,
rearanjez scaune goale
în jurul marii tăceri.
Pregătesc un spectacol,
cu ochi țintiți pe un nou vers,
un uni-vers,
pe care-l mai caut 
în săpăturile arheologice prin vreme, 
un spațiu strict personal,
ce nu va accepta să fie parazitat
de apariții tranzitorii.

Toți mai visăm câteodată,
pășind prin ferestre
cu deschidere spre necunoscut...

Semne de haos

Citesc azi semne
despre semne mii,
ce trec grăbite printre noi,
purtând un înveliș sumar,
de gânduri gri.

Încerc în vechi costume
să le îmbrac, în rochii,
să le descopăr sentimente,
necunoscute căi să le dezvălui,
de ele-ncercând să mă apropii.

Incoerente sunete emit,
brutal mă țintuiesc cu ochii, 
emană un soi de ură
mișcându-și degete haotic
pe suprafețe ce par vii.

Semne ard un prezent incert,
cu zâmbete imberbe, de copii
treziți într-un decor de timp pierdut,
prea amețiți de lunga adormire,
suflete saturate cu iluzii.

Se licitează clipele fictive,
se-acceptă chiar și vechi utopii,
la masa rotundă, din bătrân trandafir,
jocul are miză, are un mobil,
să crească pân-la cer entropii.

Cu semne mii
de gânduri gri,
în vechi costume, rochii,
încerc să mă apropii.
Îmi țintuiesc doar ochii
pe suprafețe vii,
cu zâmbete imberbe, de copii,
saturat cu iluzii
și clipe fictive și vechi utopii,
crescând pân-la cer entropii...

Așteptând Pruncul

Suntem
bătrâni de gânduri nerostite,
tăceri cad valuri peste noi,
avem azi fețele umbrite
de disperare și nevoi.

Suntem
sătui de-atâta așteptare,
miracolele nu mai vin,
iar timpul nu are răbdare,
ne intră-n fluxul sanguin.

Mai ieri
eram copii printre părinți.
Mâine 
ne-am bucura să fim bunici.
Cândva 
noi toți plângeam că ne cresc dinți.
Curând,
vom fi doar vânt trecând pe-aici.

Astăzi
trăim un timp probabil,
visând la steaua magilor,
sperând c-anunțul e valabil
și vine Pruncul salvator...

Șase-șase

Dau cu zarul
în necunoscut,
siluetă întunecată,
agresivă, 
mă așteaptă după colț
și-mi dă fiori-
seamănă cu ziua de mâine...

În vacarmul cotidian,
în abisul de neliniști,
de umbre ce se dizolvă 
în marea de ceață,
voci stinse se aud:

"Poate,

ne-am fi iubit mai mult 
fără eterna căutare
a piesei lipsă
din puzzle-ul fericirii...

Poate,

ne-am fi potolit setea
de adevăruri personale,
dacă ochii mei ar fi sorbit
strălucirea ochilor tăi...

Poate,

ne-am fi simțit sufletele mai ușoare
fără grele poveri,
ură și venin,
pârjolind câmpii de iubire..."

Dar, 
cupele noastre au fost
neîncăpătoare
    pentru așteptări,
netransparente
    pentru sentimente.

Dau cu zarul:
Șase-șase!
Poarta-n casă
are chei ruginite,
nu mai deschid de demult
căi rătăcite...

Când simt că sunt român

Ce-o fi însemnând să fii român
Când nu știi ce îți curge-n vene?
Dar tricolorul cel bătrân 
Îți poate crește-n aripi pene?

Mă simt român pe drum de munte,
Când ating cerul cu-o privire,
Cântând cu-amici la Vio-n curte
Despre-nălțare și iubire.

Mă simt român când merg pe stradă 
Și mă opresc la o poveste,
Când văd bunica în ogradă,
Dar știu că-i azi în lumi celeste.

Mă simt român când aud versul
Ce leagă floarea de albastru,
Când din bronz naște universul
Păsări măiestre, pe-un pilastru. 

Chiar de nu știu ce-mi curge-n vene
Și tricolorul e bătrân,
Azi aripi am cu mândre pene
Și sufletul îl simt român.

Automatul de cafea

Conectat la rețea,
eu, automatul de cafea,
aștept persoane
interesate
să apese pe butoane, 
să aleagă 
din variante disponibile,
clipe de fericire,
să le facă posibile.

Colectez multe replici,
le repet îndelung,
mă încarc cu dorințe,
le desfac și le ung,
apoi, tandru,
îți spun cum s-aplici.

"Pentru o viață lipsită de zahăr,
de două ori apasă aici!"-
ofer supliment, ca un mahăr.

"Pentru o viață la maxim trăită
răsucește spre dreapta butonul de frici!"
și neagra cafea îți va fi servită. 

Ofer bogăție de variante,
toate sunt neobișnuite
sau cel puțin extravagante. 

Însă acum, singur, mă tulbur
și nu-nțeleg cuvinte,
nu-i nimeni să-mi întrebe steaua
"De-acuma înainte,
tu, cum îți vrei cafeaua?".
Nu-i nimeni împrejur, îți jur!

Ce simt eu azi, nici nu contează,
automat sunt fără vină,
iau din rețea doar sentimente
ce vin flămânde de lumină
și vor cafeaua mea drept oază. 

Te mint când zic că nu contează...

Vieți pe sârmă

Din întuneric spre lumină,
pe sârma subțire,
învelită în lăstari de trandafir,
pășesc
amestecând pași nesiguri
printre gânduri împietrite.

Vântul nebun 
mă doboară 
în hăul din mine,
printre suflete pierdute,
mă aruncă 
în ape dezlănțuite,
ce-și sapă făgaș spre iertare,
mă trimite 
în teritorii necartografiate,
cultivate cu iluzii.
 
La fiecare pas,
încarc în talerele balanței 
spini peste care am pășit
și trandafiri culeși pe drum,
clipe de fericire
și momente de deznădejde.

Înaintez 
fără să privesc către pământ,
fără să ridic fruntea spre cer,
însă printre lacrimi
agățate de colțul ochiului,
îi caut pe cei care au fost,
pe cei ce mi-au hrănit echilibrul
cu bucăți de suflet 
într-o lume obosită,
ce-și caută liniștea rătăcită. 

Drept în față,
stă ziua de mâine, 
în leagănul cu îndoieli,
jucându-se cu speranța în viitor. 

Înapoi
nu mă mai uit de mult,
aproape că i-am uitat fața
zilei de ieri.

Înapoi 
nu mai există 
cale de întoarcere.

Înapoi 
nu mai sunt nici măcar fărâme
de Noi...

În ceață

Se-neacă ceața densă 
în râuri reci de gri,
prin marile orașe,
sub strigătele vii.

Cer nopții prea speriate
s-aducă ajutoare
vin ambulanțe albe,
nu-i nicio sărbătoare.

Speranțe zvârlcolite
se urcă către cer
cu soare ce răsare,
umbre se nasc și pier
în tandră-mbrățișare,
minune peste lume,
în cețurile albe
doar timpul face spume.

Vin zilele prea scurte 
și nopțile prea reci,
e vremea mea s-arunc
cadouri de la greci...

Cuvinte tăcute

Când cad cuvinte fără rost,
Buze se pierd în murmur surd,
În jur nimic nu-i cum a fost,
Doar sunet de sirene SMURD.

În talere atârnă vieți,
Cu ce am spus sau ce-ai spus tu,
Făr' s-aruncăm ca precupeți
Cu adevăr uitat sau nu.

Aș fi putut să nu observ
Că focul nu mai este viu,
Că tu ai vrut să-ți fiu doar serv,
Că lași în urmă doar pustiu.

Ai fi putut să-mi ceri mai mult,
Dar ai ales numai tăcere,
Nu ai crezut c-o să te-ascult,
Nu mi-ai cerut nicio părere. 

E-atâta liniște-ntre noi
Că moare timpul de plictis!
Ce-ar fi de împărțit la doi?

Doar amintirea unui vis...

Anunț către țară

În marea de suflete sterpe,
în concubinajul perfect,
la limita dintre ziuă și noapte,
speranța și teama au ca subiect
teritorii și vise deșarte.

În astfel de ape
lipsite de speranță,
nu știu să înot,
mi-e teamă
de adâncuri nepătrunse.
Să mă scufund nu pot.

În astfel de ape
acoperite de gheață,
nu pot nici să judec,
mi-e teamă
ca logica lucrurilor
să nu fie un eșec.

Astfel, am așteptat
momentu-n care,
speriat,
un colac să primesc, de salvare,
îmbibat 
cu senzații bio, dar amare,
testat
pe mine, de producătoare,
înfometat,
să-mi potolesc foamea cea mare,
foamea de viață,
ce omul veșnic are. 

Și chiar din clipa următoare,
eu vă anunț cu-adânc respect,
dieta mea fără răbdare 
aș vrea să aibă alt aspect

lipsit de sentimente calculate,
lipsit de gesturi care nu au sens,
cu multe mângâieri ce par uitate...

100 de metronoame

În fața auditoriului,
așteptând uvertura,
se așază pe locuri stabilite,
muzicieni.

Rânduri, rânduri,
la mică distanță, 
tăcuți, în culori terne,
caută brațe înălțate spre cer
să dea drumul timpului,
să stârnească furia sunetelor.

Un semnal scurt și 
degete anonime le trec în viteză
peste creștete,
îi bat prietenește pe umăr,
le armează resorturi interioare,
înainte ca nebunia să se dezlănțuie. 

Brusc, încep să se reverse
o sută de ritmuri cardiace
pulsând în inimi,
o sută de impulsuri electrice
pornite simultan către creier,
o sută de picături de ploaie
sfârâind pe acoperișul sufletelor.

Rațiunea caută ritmul,
îl prinde din urmă,
se lasă puțin purtată de val
și îl pierde din nou,
totul într-un ciclu ce pare infinit.

Însă treptat, 
sunetele se atenuează, 
extenuate de efort, 
dispar, abandonează scena,
ca după o petrecere
încheiată la ivirea zorilor,
fără nicio regulă.

Acum,
din poemul simfonic,
din cele 100 de metronoame,
a mai rămas doar o inimă, 
mai bate în căutarea lui Ligeti,
plecat prea devreme
într-o ultimă odisee spațială...

*Fotografie preluată de pe site-ul
https://cdn.uc.assets.prezly.com/d08de269-051e-48bc-a93a-801617e001e2/0980-24-Ligeti_-Gyo_rgy.jpg

Cât de aproape…

Pași se pierd
pe covorul fragil,
țesut în culori de foc,
de trupuri zvelte de copaci.

Rezervele se încarcă 
din trupul bătrânului soare,
din topirea lui lentă 
peste orele apusului,
peste giulgiul pământului.

Stăpână a jocului, Toamna,
aflată într-o excelentă formă,
dă lecții de zbor
frunzelor plictisite de viață,
fără să ceară nimic în schimb.

Și eu aș vrea să urc
pe aripi de anotimp,
să-i strig:
"Du-mă la al nouălea cer,
să întâlnesc Fericirea!"
Apoi, împreună, 
să zburăm ca nebunii
peste dealuri de copilărie,
pătate de păduri multicolore,
peste ape blânde,
nesătule de albastrul cerului.

Însă Ea îmi aude gândurile
și varsă peste mine ploaie caldă,
stropi de frunze,
amalgam de galben și roșu.

Atunci,
pierd contactul cu realitatea,
pierd orice dor de ducă,
orice dorință,
și singur îmi zic:
"Cât de aproape e Fericirea..."

Esențe tari

Ca să nu apară prea târziul,
speranța
a închis rapid
robinetul de întuneric.

Însă,
gânduri fără stăpân 
căzuseră deja în nevăzut,
printre rafturi de cărți
îmbibate cu neînțelesuri.

Cuvinte fragede 
s-au dezlipit din pagini înnegrite,
căutându-și loc sub soare. 
Însă nu s-au regăsit printre noi
și de atunci
au abandonat prezentul, 
plutind în derivă.

Rămase fără aer
într-un mediul agresiv,
cu miros de mucegai,
mă caută
strigându-și neputința,
mă fixează
cu priviri ce-mi cer ajutorul.
 
Mă rotesc
într-un dans hipnotic,
până cad și sparg
fragila sticluță cu echilibru.

Mare pierdere!

În lumea nebună,
în nebunia de azi,
nu mai e nimeni să-i înțeleagă
parfumul...

Satul Măgura

Nori, ploaie, nori, ploaie. Așa a trecut luna septembrie și noi nu mai speram să ajungem anul acesta la Măgura. Însă, cred că am avut o pilă pe undeva, pe Sus, care ne-a rezervat un sfârșit de săptămână cu o vreme minunată. Imediat după orele de serviciu, ne-am încărcat bagajele în mașină și am pornit către munte. Drumul șerpuit printre dealurile transilvane ne-a dus la întâlnirea cu o natură ce părea să ia foc. Soarele de toamnă, lipsit de agresivitate, ne lumina destinația. De departe, se vedeau vârfurile munților în întreaga lor măreție.
Am ajuns la drumul Sibiu-Brașov la ora la care se lăsa înserarea. Circulația intensă nu mi-a mai permis să admir natura. Atent la drum, am ratat o parte din frumusețile ivite în cale.
În Măgura am sosit când deja se făcuse întuneric. Gazdele noastre ne-au primit cu o masă copioasă și cu plăcerea unei discuții care s-a întins până la miezul nopții. 
De dimineață, niște nori se jucau pe deasupra Pietrei Craiului, dându-ne emoții privind soarta drumețiilor planificate. Însă nu ne-am lăsat impresionați și am pornit către Șaua Măgurei. Traseul e frumos și vara, dar parcă toamnă reușește să fie mult mai pitoresc. Culorile pornesc de la verdele primăverii și ajung până la un roșu de foc. Admirând florile din jur, nici nu mai știam în ce anotimp ne aflam.
Pentru a ajunge în Șa, trebuie urcată o pantă care nu este tocmai ușoară. Poate greșesc eu și în realitate problema nu este agresivitatea pantei, ci trecerea timpului omenesc. 
Odată ajunși sus, priveliștea oferită ne-a depășit așteptările, ca de fiecare dată când revenim în aceste locuri. Munții Piatra Craiului și Bucegi par a fi ridicați special ca să protejeze acest colț de rai. Răzlețele odăi pentru animale, vechi și noi, îngrijite sau doborâte de vijelii, dau un farmec aparte locului. 
La coborâre, am încurcat puțin traseul și-am ajuns într-o zonă stâncoasă, abruptă, prin care am trecut cu un strop de emoție, fără să privim prea mult în jos.
Deși ceasul ne-a anunțat că am atins limita de 15000 pași, acești pași nu au ținut cont de dificultatea traseului. Poate de aceea am avut senzația că distanța parcursă trebuia să fie mult mai mare.
Plimbarea făcută a fost una plină de satisfacții. Ne-a bucurat vederea munților atât de aproape de noi, ne-au bucurat si frunzele multicolore, am fost mirați să întâlnim iarba verde și flori care nu sunt specifice acestei perioade din an.
Sper să călătoriți alături de noi pe aceste plaiuri extraordinare, cel puțin cu gândul, dacă nu aveți posibiltatea fizică să ajungeți aici. 

Cumpăr mască

Nu sunt un nor,
dar ochii mei lasă să cadă,
din când în când,
stropi de ploaie.

Uneori, 
fața-mi radiază atât de puternic,
încât intră în competiție cu astrele.
Și atunci,
picături de fericire
se revarsă pe obraz.

Alteori, 
poate pe merit,
poate prea des,
pe fruntea mea îngheață
valuri de magmă,
se deschid
abisuri de griji.

Colțurile ochilor,
extenuate de timpul prezent,
se lasă învinse. 

Picături fierbinți,
cu origini în Marea Moartă,
se preling pe gene,
pârjolesc obrazul în calea lor.

Poate cineva să-mi încropească
o mască veselă, 
să-mi feresc prietenii
de furtunile sărate?

Rădăcini ce dor

- tatălui meu -

E timpul obosit de când
Cuvântul tău s-a dus pe vânt, 
Iar tu nu mai auzi venind
Nepoții tăi cântând colind.

Te văd la crucea cea din deal
Privind la satul din Ardeal.
Ce Goga a descris în rimă,
Tu ai cuprins în lacrimă.

Cu gândul la mătuși și unchi,
La cei desprinși din vechiul trunchi,
Cu dragoste de drumul vechi,
Visez lichiul cu curechi.

Printre imagini cu copii
Și amintiri ce-mi par azi vii,
Aș vrea să-ți spun și eu povești.
Oare, tu știi cât îmi lipsești?

Și eu și tu…

Când oameni pasc
Și capre scriu istorie,
Deși eroi se nasc,
Viermi-i șterg din memorie.

Unii aprind lumina,
Alții doar o sting.
Unii-și duc singuri vina,
Mulți nici nu o disting.

Cad oameni pe ferestre,
Cei ce nu-s „patrioți”.
Fug mulți pe căi terestre,
Se spală putina de idioți.

Ce-i bine-n lumea asta
Și ce-i rău,
Când unul poate zice "Basta!"
Și-aruncă viața-n hău?

Și-atunci, când 
Toți alegem să străpungem coasta,
Cine e vinovat că-n lumea asta
A apărut un nou călău?

Frunze cu miros de toamnă

E frig și plouă
cu miros de toamnă
peste frunze bătrâne,
prinse de trunchiul adormit,
răsucite într-o ultimă piruetă
cu sufletul verii 
strâns într-o ultimă îmbrățișare.

Stropi kamikaze
cad din preaplinul norilor tomnatici,
se izbesc de șuvițe dezordonate,
se scurg pe tâmple,
pe frunte, peste ochi înfierbântați,
în consens cu vechi trăiri,
revitalizând senzații pierdute. 

În liniștea orei târzii,
un vânt hoinar spune povești 
despre un el și o ea
și despre visele lor în culori. 

E întuneric și plouă și e frig,
și miroase a frunze galbene...

Pitici pe creier

Sunt foarte revoltat! Lumea discriminează piticii! Oamenii nici măcar nu se mai prefac. Și pentru ce? Pentru o vorbă aruncată aiurea de un sociopat, cum că piticii ar sta pe creierul cuiva. 
Unde ați văzut voi pitici stând pe creier? Fiecare persoană are o calotă craniană după dimensiunea creierului, ce îl protejează de contactul nedorit cu diverse alte forme de viață.
De altfel, cine i-ar împrumuta un fierăstrău sau o freză unui pitic, știind că vor fi folosite pentru a destupa la cap pe cineva? Și atunci, cum ar putea un biet pitic să-și facă siesta taman pe creierul cuiva?! Vă spun, asta e răutate patentată!
Pe de altă parte, ce pitic s-ar încurcă cu tot soiul de creiere spălate? Ar fi în pericol maxim de alunecare, nu s-ar putea agăța de un stilou, de o bibliotecă, ar putea să cadă și să-și rupă ceva. Și așa ar rămâne, rupt de realitate...
Deși, trebuie să recunosc, pe creierele crețe e mai greu să găsești o poziție comodă. Spui ceva, se aprinde neuronul. Trimiți o idee către creier, se pornesc valuri de reacții. Totul e în mișcare, nimic nu e sigur.
În concluzie, CINEVA trebuie să facă CEVA pentru bieții pitici! Prin urmare, vă anunț înființarea unui nou O.N.G.: Protecția Drepturilor Piticilor(P.D.P.). 
Dacă credeți că va fi necesar, ne vom înscrie și la alegeri, să reprezentăm piticii în Parlament, deși... 

Nu stați nepăsători! Așteptăm sprijinul tuturor oamenilor de bine!

P.S: Promitem că  fiecărui susținător îi vom da plasă și carnet de membru P.D.P.-ist. În plus, garantăm că vom fi mai sclipitori decât orice alt metal prețios de pe pământ!

Împărăția norilor

E bătălie mare printre nori,
Prințesa cerului și-alege soț
Din craii tineri, cei iuți și sonori,
Cel care tună tare-i mai cu moț.

Mândri își umflă mușchii, se lovesc,
Din platoșe scântei sar, cad pe cer,
În inimi de copii spaimă stârnesc,
Caii nebuni aleargă-n vis, stingher.

Când vânt năvalnic se băgă-n seamă
Printre flăcăii plini de vânătăi,
Oști se-mprăștie, tună de teamă,
Spice de grâu se schimbă-n călăi.

Miza e mare, toți îi vor mâna,
Fata-i frumoasă, strălucitoare,
Iar când se va sfârși săptămâna
Unul din ei va fi-n sărbătoare.

...

Azi, prea puțini mai trăim prin povești,
În jur realitatea-i vulgară,
Azi nu mai sunt nici nunți împărătești,
Au pierit inocent, ca o vară...

Între foc și cer

Dacă mi-ai da o aripă de vânt,
ai vedea că pot să mă înalț,
să zbor către albastrul depărtat,
mult mai sus decât vulturii. 

E doar o sugestie
despre ce ai putea face,
dacă sufletul tău ascuns 
ar cere adăpost gândurilor mele,
dacă ar vrea să-mi astâmpere visele,
vise mult prea neastâmpărate.

Însă nu-ți pot cere așa ceva...

Mi-e teamă,
mi-e teamă să intru în război cu sentimentele,
m-aș putea răni,
și mi-e teamă să nu rămân cu vreun handicap
la inimă.

Dar în parcimonia sufletului tău încrâncenat,
încrâncenat să țină captive sentimentele,
flăcări intense apar, 
îmi pun pe jar plăcerea zborului,
îmi incendiază ultimele pene rămase
după furtuna ce-ți purta numele.

Ce binevenită ar fi acum o ploaie ...

Imperfect

M-am întrupat dintr-o buturugă
ce încerca să prindă rădăcini 
în inima pădurii.

Separată de vechiul trunchi,
zăcea tristă,
fără speranță, până când
mâini protectoare au găsit-o, 
i-au curățat coaja putrezindă,
i-au scos la iveală sufletul,
i-au modelat viitorul.

Nu spun că rezultatul e perfect,
dar știu că vibrează intens
la oameni sinceri,
la frumusețea naturii,
la semne primite de Sus...

Prins în astfel de vibrații, 
cine și-ar mai dori perfecțiunea?

Îmblânzitorul de furtuni

Când pietrele-ți aleargă dinainte,
Când norii cenușii păzesc deasupra,
Când soarele intens îți joacă umbra,
Când stropii cad cu gust sărat, fierbinte,

Închide-ți ochii, să te vezi cu Luna,
Închide-ți clipa într-o rătăcire,
Închide-ți inima într-o iubire,
Închide-ți buzele, s-alungi minciuna,

Oferă-ți sufletul, să îmblânzești furtuna!

De-ale împăratului

În piața cu oameni ce-aclamă,
trece împăratul timid
și gol.
Scrutează cu ochii săi de aramă
supuși ce rânjesc stupid,
dând obol.

Par să nu-i vadă nici azi goliciunea,
când i se-nchină
intră în rol.
Cu toții vor a-și împlini minunea
și vise ce-i macină,
pentru un pol.

În șoaptă, cu toții vor dreptate. 
"Adevărul i-l vei spune tu?", întreb,
- Eu am copii la facultate...
"Dar tu?"
- Până la pensie doi ani mai am și rate...
"N-ai vrea tu să-i vorbești?"
- Mă vântură definitiv din unitate ...
"Nici măcar tu?"
- Prieten mi-e, dar nu vrea realitate ...

Oameni se plâng de nedreptăți prea des,
dar se feresc de stres
cu lașitate.
Crezând că nu mai au nimic de-ales,
îmbrățișează reci noul eres,
lipsiți de demnitate.

Încet,
se mai ridică un zid,
uitând de noi.

Încet,
plutim prin lume, fără ghid,
uitând să împărțim la doi.

Încet,
cu pași mărunți, pentru un blid,
am vrea chiar dictatura înapoi.

Încet...

Cetatea Colțești/ Trascău/Thoroczko

La recomandarea unui prieten de pe Facebook, am citit din impresiile de călătorie în Transilvania ale unui călător englez, John Paget. Observațiile făcute de acesta mi s-au părut interesante, fapt pentru care cu siguranță o să-mi fac timp să citesc întreaga lucrare „Hungary and Transylvania: With Remarks on Their Condition, Social, Political and Economical”.
Deocamdată m-am limitat la partea referitoare la zona Rîmetea, locul vizitei noastre de weekend. Aici, Paget a găsit oameni de toate condițiile, bogați și săraci, nobili și țărani, maghiari și români(wallacks), cu toții foarte primitori. Despre Rîmetea, pe care o numește cu denumirea maghiară de Thoroczko, are o părere bună, descriind localitatea cu termenul de „oraș”, curat și având case de o calitate bună.
Ce mi-a atras atenția a fost cetatea în ruine pe care o întâlnește în drumul său de la Thoroczko( Rîmetea) spre St. György( Colțești/ Sângeorgiu). Ruinele acelei cetăți, despre care pomenește în carte, sunt vizibile și astăzi sub numele de Cetatea Colțești.
În acest loc am ajuns la finalul excursiei noastre, pe drumul de întoarcere, sub un soare ce ne topea la propriu. Distanța de la șosea până la cetate nu e foarte mare, însă nu o poți parcurge în mașină decât pe o porțiune scurtă. Precum o barieră, un povârniș cu ogășii adânci necesită folosirea unor mașini mai înalte, cu suport 4×4.
Noi am parcurs drumul pe jos. Deși inițial ne-am pornit fără rucsacul cu provizia de apă, la sfatul unei turiste ce se întorcea de la cetate, am revenit la mașină, după el. Și bine am făcut! Ascensiunea epuizantă de pe Piatra Secuiului și drumul prin soarele fierbinte ne-a intensificat setea, iar fără apa de băut, vizitarea cetății ar fi fost un calvar.
Primul contact vizual cu cetatea l-am avut de sus, de pe Piatra Secuiului. Ceva deosebit te îndemna să o descoperi. Apoi, cu cât ne apropiam mai mult, poziționare ei pe stânci îi punea ținuta maiestuoasă în valoare.
Cetatea nu este amenajată pentru vizitare. Există câteva poteci făcute de pașii turiștilor, poteci pe care le-am urmat și noi.
Senzația pe care o ai pășind prin porțile de altădată te poartă cu gândul la cei care au construit cetatea, undeva prin secolul al XII-lea, familia Thoroczkay, folosind-o ca loc de refugiu împotriva tătarilor, dar și ca locuință.
Din păcate, incendiile prin care a trecut au adus-o în stadiul de ruină. Răscoala lui Doja și răzbunarea trupelor imperiale, în anul 1703, împotriva nobililor care nu au fost de acord cu anexarea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, au pus capăt măreției ei.
Chiar și așa, plăcerea de-a te plimba prin aceste clădiri încărcate de istorie, de-a privi prin ferestrele care sunt lipsite de ochiurile de sticlă, de-a simți adierea vântului ce îi mângâie înălțimile, te încarcă cu emoții ce nu le descoperi nici în locuri cu care timpul a fost mai blând. Am gustat îndelung din bucuria vizitării acestor ziduri lipsite de viață, dar care îți amintesc tăcute de vremurile lor de glorie.
Pozele nu sunt făcute de un profesionist, dar încearcă să vă aducă puțin din emoția trăită printre aceste străvechi ziduri.

Râpă Roșie

Râpă Roșie. Numele părea interesant. Am văzut și câteva fotografii pe internet, dar nu am fost suficient de impresionat încât să-mi programez o excursie acolo. Și totuși, trecând prin apropierea ei, mi-am zis că merită un mic ocol, cât să îmi fac o părere reală despre acest loc.
Așa că am ieșit de pe autostrada Orăștie-Sebeș, am parcurs niște kilometri pe un drum de țară, apropiindu-mă de obiectivul ce se vedea în zare, greu de ratat datorită culorii cărămizii. 

De departe par doar niște dealuri aride, lipsite de vegetație, ce te fac să te întrebi ce ți-a venit să lași în urmă drumul bun pentru câteva forme de relief lipsite de atracție. 
Inițial am lăsat mașină la baza unui mic deal, pe a cărui culme părea să fie un punct de observație ideal, de unde puteai cuprinde întreaga zona. Am căutat locul de unde speram să am panorama cea mai bună. 
Aparatul a înregistrat imaginea, dar nu eram mulțumit de rezultat. Îmi părea ceva banal, la fel ca imaginile găsite pe internet.

Atunci am simțit că trebuie să mă apropii, să intru în contact cu acele forme.
Am revenit la drumul de țară și am mers până la capătul lui. Dădea într-o poieniță mărginită de arbuști. Apoi o coborâre abruptă pe o potecă ce părea acoperită cu nisip, urmată de o urcare la fel de abruptă și la fel de alunecoasă. 

După ce am parcurs acest traseu, ba prin pădurice, ba pe la soare, am dat aproape nas în nas cu stâncile din Râpă Roșie. Am simțit nevoia să le ating, atât mi se păreau de ireale. Parcă un copil s-a jucat cu găletușa pe țărmul mării și a picurat amestecul de apă și nisip în niște forme care trebuie să-l fi inspirat chiar pe Gaudi. 

Materialul a cărui culoare dă numele acestui loc seamănă la prima vedere cu lutul ars, având încrustate numeroase pietre. Când am îmbrățișat stânca, am avut aceeași senzație de bine ca pe vremuri, când gazul era raționalizat, și camerele nu se puteau încălzi suficient, iar eu îmbrățișam teracota pentru ai lua ultimul strop de căldură. 

Senzația de straniu, dată la prima vedere de acest loc, era completată de un gol în stomac la vederea adâncurilor ce se deschideau în imediata apropiere a potecii alunecoase.

Încărcat cu energia locului, am început să caut o cale mai ușoară de întoarcere la poieniță. Pentru lumea care a avut dorința să atingă stâncile roșii, drumul de întoarcere s-a dovedit o adevărată încercare. Fără încălțări speciale de munte, poteca ce cobora de la Râpă Roșie era un veritabil derdeluș. Aveai senzația că ești într-o sanie pe care nu o mai poți controla. 

Cu puțină grijă, căutând pentru pași smocurile uscate de vegetație, am revenit cu bine la mașină. 
M-am bucurat că nu am renunțat la ideea de a face acel mic ocol. Am fost impresionat de ceea ce am văzut și vă recomand, dacă sunteți în trecere prin zona Sebeș, să vă faceți timp să vizitați Râpă Roșie. E un loc care se păstrează în inimă.

Printre stropi

În cicatrici, pe timp de ploaie,
Zvâcnesc emoții care dor.
Vin amintiri, un foc de paie
Ce-a ars intens, înșelător. 

Mii de-ntrebări cad, pe pământ vin
Prin albii de arșițe arse,
Cu apă-n priviri și în piept - spin,
Cu fire dintr-un caier toarse.

În fir ascund adânc culoare
Și-o mângâiere, dans sub lună,
Bluza prelinsă la picioare
Cu ochelarii împreună. 

Luna privesc și ochi de ieri cer
Mâini reci să stingă fierbinți dealuri,
Buze se pierd în neguri de mister,
Sufluri ce vin și pleacă-n valuri.

Valve împart cu grijă sânge,
Vise se scaldă în fluide,
Voci stranii parcă-ncep a plânge,
Apoi, tăcere cât cuprinde.

Scării celei vechi spre infinit
Nu-i mai găsesc nici începutul,
Trepte i-au smuls furi, le-au pângărit.
Vânt a șters de nisip trecutul.

Pe strada cu plopi fără soț 
Stropi calzi cu timpul fac negoț...

Cetatea Colț

Cu dorința de a evada din căldura insuportabilă a acestor zile, am acceptat cu entuziasm propunerea de face o excursie la Râușor, în partea nordică a munților Retezat, la 1250 m altitudine. Natura este extraordinară, păduri de brazi par să se ridice până la cer. Din păcate, ceea ce natura reușește să creeze atât de frumos, omul distruge cu construcții care parcă au fost aruncate din avion, la grămadă, fără spațiile generoase din jurul lor, lucru așteptat de orice iubitor de ieșiri în natură.
În drumul către destinația finală am trecut pe lângă cetatea Colț. Am observat-o de departe, agățată de un vârf de stâncă, misterioasă. Nu știu dacă e o poveste urbană sau realitate faptul că Jules Verne a scris cartea “Castelul din Carpați” inspirându-se din acest loc, însă sunt sigur că ar putea fi o variantă credibilă.
Întâlnind un astfel de obiectiv în calea noastră, nu aveam cum să ratăm ocazia de a vizita cetatea. Am pornit în ascensiune pe un drum cu un strat gros de praf, care din povestirile celor care au mai fost pe acolo, până să înceapă exploatarea forestieră a zonei era doar o frumoasă potecă ce urca până sus, protejată de umbra pădurii. Ne-am bucurat când la jumătatea distanței o potecă s-a separat de drum și a continuat pe un traseu destul de ușor de parcurs. Ajunși sus, pădurea a făcut loc unei priveliști extraordinare. În stânga se deschidea o vedere extraordinară către masivul Retezat, în dreapta, departe, un ochi de apă, barajul Ostrov. Dar minunăția care m-a încântat mai tare decât cele două priveliști menționate anterior stătea acolo, pe colțul de stâncă. Niște ziduri care îți spuneau poveștile unor vremuri trecute, când neamul Cândeștilor, Kendeffy, stăpâneau aceste locuri. Am privit prin ferestrele fără geamuri, am privit prin acoperișul deschis spre cer și nu am putut să nu-mi pun o întrebare: cum poate un popor care se laudă atât de mult cu măreția trecutului său, să lase nepuse în valoare asemenea bijuterii?
După ce ne-am încărcat cu toată energia pozitivă pe care o emana acest loc, ne-am întors la baza și am traversat drumul pentru a vizita Schitul Colț. Biserica de acolo a fost ridicat de aceeași familie nobiliară. Se pare că doar turnul a rezistat timpului, refacerea bisericii în forma actuală începând după anul 1995. 

Fire

Deasupra mea,
într-o nebunie de forme,
fire în culori
așteaptă să le dau de capăt.

Trag de unul ieșit în față
și dau de ghemul de nori.
Amețit de somn,
se rostogolește peste mine,
mă pictează
în culorile ploii de vară.

Un altul,
prins într-o existență secundară, 
ocolește discret umbra norilor.
E în același timp
strălucitor și timid,
nesigur și puternic.
Apare și dispare
cu aerul umil al unui greiere
mustrat de harnica furnică,
cu o teamă lăuntrică,
în căutarea căii spre libertate. 

Încerc să îl prind,
dar depășește înălțimea speranței.
Nu reușesc să-l ating
nici cu salturi nervoase
pe elastica trambulină,
nici cu aruncarea tensionată
din praștia copilăriei. 
 
Un trecător mi-a zis:
"Să prinzi lumina
nu-i atât de greu!
Efortul e minim,
dacă-l faci mereu.
Doar mâinile înalți spre cer
și lumina vine la tine
și nu te mai simți stingher!"

Mi se părea imposibil...
Un Iason fără Medeea lui
să afle sensul firului de aur??
Dar, mi-am zis să încerc.

Am întins obedient degetele
spre înaltul cerului.
Le-am văzut cum se alungesc,
cum se întrepătrund cu firul de lumină.

Înfiorat, 
i-am simțit vibrația,
i-am auzit sunetul brut,
al corzilor întinse peste timp.

Atunci,
cu gândirea paralizată de emoție, 
crezând că-l eliberez din capcana norilor,
m-am grăbit
și l-am adunat într-un ghem.

Însă, pentru firul de lumină,
orice încercare de contenție
era doar o altă temniță. 

Târziu,
când culmile s-au albit,
"binele" pe care-l cunoșteam
și-a pierdut sensul,
s-a contrat cu ambivalența realității.

N-am mai apucat să-mi cer scuze,
ghemul a mai clipit o dată lent,
apoi s-a stins.

Cât de ușor putem răni lumina...

Când moșul a plâns…

Sunt vremuri când de ei uităm,
Se șterg din gândurile noastre
Cei ce-au trecut spre zări albastre
Și despre ei nu mai visăm.

Apoi, când galbenul carton
Din maldăr de hârtii apare,
Printre-amintiri își fac cărare 
Imagini de foileton.

E un bărbat cu chipul demn,
Spre al lui cal cu drag privește,
Cu grijă, ca la sfinte moaște,
Dar azi nu face niciun semn. 

Când peste sat a căzut foc
Și roșu s-a făcut pământul,
Când nu lăsau liber cuvântul,
Nici calul lui nu-și găsi loc.

În camion a fost urcat,
Lumea iubea doar cai putere
Și oameni fără caractere,
Moșul o lacrim-a vărsat...

Azi nu mai știu cum s-a sfârșit,
Moșul meu nu-i aici să spună,
De mult cu calu-i împreună
Într-un decor desăvârșit.

Aici e doar o lacrimă postumă...

Tu ești un fericit!

Mi-a căzut, așa,
ca o picătură de ploaie,
ca un disc din tonomat,
o întrebare,
până acum
lipsită de importanță,
până acum
lipsită de sens,
neamestecată
până acum 
în gândurile mele:
Sunt eu, oare, fericit?

Cum aș putea să știu,
când mintea mea
scotocește căi neștiute,
fără să afle etalonul fericirii?
Cum aș putea să o cuantific?
Cum aș putea
să echilibrez balanța,
când pe un taler am
trăirile mele,
viața?

Mulți spun:
"Ce-ți pasă ție, 
Tu ești un fericit!"
Nu pot să-i contrazic,
nici nu încerc, 
pentru că
îmi lipsesc argumente,
iar de viața mea
nu vreau să mă dezic.

Aș putea măcar să sper,
în clipa când ridic privirea,
când ceața
plutește peste mintea mea, 
când logica
se îneacă în realitate, 
că sunt, de fapt,
foarte aproape
de cer
și mult mai aproape
să cunosc fericirea?

Furtuni și Avioane

Ai luat primul avion
ce decola de pe sufletul meu
și încă simt pe piele
cauciucul fierbinte al roților. 

Nu puteam să cred
că e realitatea mea,
zguduită de cutremure,
trântind la pământ
sentimente ce păreau indestructibile,
transformându-le în schije mortale,
totul, fără o minimă atenționare. 

Panoul de afișaj
își cerea continuu scuze.
Auzeam vocea lui monotonă:
"N-am primit informații despre zbor!
De unde era să știu că pleacă?".
Avea în glas
o aroganță profesională,
cu care încerca să mă potolească:
"Astfel de evenimente
apar adesea după furtuni...".

Am fost foarte mirat,
priveam omul din oglindă
și încercam să-mi reamintesc
ce știam despre furtuni,
dacă exista posibilitatea
să fi trecut prin viața mea
fără ca eu să le văd. 

Abia atunci am realizat,
încă mai purtam
ochelarii-curcubeu ai copilăriei...

Captiv în azur

Nu știu dacă
nori sunt căzuți printre valuri
sau valuri se ascund printre nori,
dar, în amalgamul de senzații,
uși se deschid,
lumi necunoscute se arată, 
iar forța gravitațională
își pierde sensul.

Te privesc cum,
îmbătată cu nuanțe de azur,
prinzi cu agrafe
priviri de linia orizontului,
printre acuarele ce așteaptă
mâna de pictor
să fie aduse la viață. 

Apoi,
încercând să înțeleg șoaptele,
aplec urechea spre mare,
ascult muzica pietrelor
aflate într-o amețitoare rostogolire,
în ascensiune către stări acorporale.

...

Deodată, o voce suavă
mă readuce printre oameni:
"Dragule, unde e crema de plajă?"
🙂

În arșița sudului

Mă las purtat
de amețitorul cântec al pietrelor
înlănțuite de valuri,
aflate într-o rostogolire continuă
sub soarele fierbinte.

Ochi de muritor
scufund în infinitul mării,
sperând să-i contaminez
cu albastrul infinit.

La timpul facerii,
cu minciogul bătrânului pescar,
îi iau unul câte unul
și-i ofer trecătorilor.

Pe străzi
e plin de oameni amabili,
ce se opresc să-i admire,
iar gândurile lor
modelează,
de la simple sfere
lipsite de atracție, 
la intensul azur
al luciului de apă,
al sufletelor îndrăgostite. 

Și atunci, îi eliberez
de prejudecățile oamenilor,
de gânduri aduse de valuri,
și-i trimit departe de duritatea vieții,
către înalt.

Ca un dar din dar,
o senzație de libertatea totală
se insinuează în sufletul meu,
mă înalță.

Aici nu e loc pentru poveri...

Departe de orizont

Mi-am așezat la masă 
degetele de la mâna dreaptă. 
Mi-au dat impresia
că s-au cumințit
și nu mai strigă după tine.
Cred că te-au aflat
în valul ce mângâie țărmul,
în plecările și revenirile lui,
în agitația continuă ce o poartă în suflet.

Celelalte degete sunt mai înțelepte,
îmi arătă orizontul plin de valuri.

Dar ochii mei refuză să se desprindă de țărm...

Margini de abis

Ce simte pădurea
Când ramul e trist?
Ce simte ramul
Când frunza-i se veștejește?
Ce simte frunza
Când plutește ușor spre pământ?

Ce simte inima
Când zboruri intră-n vrie,
Scăpate de sub control?
Doar pași alunecând 
Pe margini de abis
Îi cunosc încleștarea...

Așteptând culori

Astăzi sunt departe,
Ascuns printre șoapte
De vise pierdute,
Printre păsări mute.

Zbor prin grii nori,
Lipsit de culori,
Cu gânduri pe față,
Strânse-n flori de gheață.

De te simți la fel
Ia-mă-n portofel
Și urlă la lună
Ca lumea nebună,

Caută-mă-n zori
Printre reci fiori,
Mângâie-mă blând
Și cântă-mi în gând,

Să-mi alungi tristețea,
Să-ți simt tinerețea
Clocotind în vine,
Pentr-un strop de bine.

Doar să nu mă minți 
Cu buze fierbinți...

Lumină și întuneric

Ca un bunic bonom,
mă mângâie pe creștet
soarele târziu,
parcă prea obosit
de multa cunoaștere.

Are riduri pe față,
năpădit fiind de grijile zilnice.

Razele-i sunt prăfuite
de necunoscutele drumului străbătut,
cel fără de început,
cel fără de sfârșit.

Cu o atingere ușoară,
își varsă prin mine
căldura degetelor părintești,
alimentate la sânul sufletului.

În jur,
senzație perfectă de liniște,
ai zice că e pace,
că sorii sunt veșnici.

Și totuși,
ceva mă pune pe gânduri,
îmi alungă starea de bine,
mă scoate din visare,
mă trântește în realitatea imediată.

În mijlocul cadrului perfect definit,
pe filmul meu se ivește o flacără 
și apoi un gol imens,
cu margini clar definite,
în formă de inimă.

O strălucire puternică
mă face să întorc capul,
doar pentru o clipă,
suficient ca ea
să dispară de lângă mine,
să se piardă.

N-ai crede câtă lumină se ascunde
în întunericul absolut...

Florile din grădina mea

Dragi prieteni, vă doresc să aveți parte de o sărbătoare a Învierii cu bucurie și liniște sufletească!

Între gânduri

Venit din cele patru zări, un gând
În buzunarul de la piept îl port,
Și la plimbare printre voi îl scot
Când mi-amintesc de el, din când în când.

E un copil ce-i veșnic în balanță,
Îl leagăn eu, să creadă că-i în zbor.
El amintiri intinde pe covor
Și strânge lucruri fără importanță.

De vrei să-ți dau vreo doi bănuți
Să te despărți de-al tău, să-l vinzi ,
Ți-aș zice ca "Noroc!" să prinzi,
Făr' să îl vezi, făr' să strănuți.

Din vise cad prea des pe el,
Ar fi, se crede, noua mea saltea,
În zile reci de iarnă, fără nea,
Spre cer când sar, fără de țel.

Iar când prin mine trece și mă minte,
Ca glonț din pușcă, vine cu viteză,
Timpul răsuflă și îmi face freză,
Mă dă cu pudră, mă leagă de cuvinte.

Când vine seara, se-apropie și mă bate
Îmi dă cu dor de ducă să-mi ajungă
Și-i caut ghete noi în ziua lungă,
Să-l iau cu mine, lumea vom străbate.

Azi împreună suntem și din carte
Filozofăm cu viață despre moarte, 
Într-un șpațir prin zilele deșarte...

Suflete rătăcite

Gânduri agitate 
încalcă reguli de circulație,
intră în coliziune
fragmente umane, 
realități virtuale 
se amestecă în timpul curent. 

Întind pe pâine 
imagini de colecție, 
pietre de hotar
scrâșnesc în dinți, 
înghit cu noduri 
caractere de carton. 

Nu-i nimic, 
vine ea, ploaia,
și potolește
rătăcite,
entropice suflete...

Atenție, cad pene!

Cad pene albe
din flori de cireș nenăscute,
plutire rece, ireală,
către un pământ sătul de iarnă. 

Vreau să le prind
cu vârful degetelor,
dar îmi scapă,
se strecoară nevăzute,
fără să le simt mângâierea,
gânduri în noianul de amintiri.

Ridic ochii și cer,
cer cerului îndurare,
sperând să mă potrivesc
în forme nepotrivite,
în tipare de anotimpuri
care,
până de curând,
îmi erau necunoscute.

Cad pene albe peste timpul meu.

Mersul pe sârmă

Am un gol imens în stomac, 
cât o roată de cer, 
și mi-e teamă, 
s-ar putea ca prin el 
să treacă rachete. 

Nu știu când a apărut, 
nici de unde. 
dar, sunt aproape sigur, 
nu e de la vreo bazuka, 
nici de la știri, 
nu le mai ascult. 

Însă, stai așa,
eram cu ei la taclale, 
cu prieteni vechi, 
iar ei și-au deșertat poverile.

Erau pline de material explozibil, 
atât de mult, încât
nu am reușit, 
fără cunoștințe de specialitate, 
să opresc detonarea. 

Am încercat să ofer echilibru, 
dar suflul exploziei m-a copleșit. 

Mi-e tot mai dificil mersul
pe sârma vieții... 

Copil cu( )minte

6 ani. Singur acasă. Ușa închisă cu yala, fără cheia de deschidere în interior. Ce să și faci?!
Am început să organizez armatele de indieni și cowboy, le-am pus să se bată, până când le-au căzut penele și li s-au rupt puștile. S-au plictisit ei, m-am plictisit și eu de stat în casă într-o dimineața de vară, cu cer senin și fără pic de vânt.
Pe balconul lung, am dat câteva ture cu mașinuțele, apoi am vrut să văd dacă gașca din cartier e pe afară, dacă nu cumva au ieșit băieții la joacă fără mine. Nu se vede mare lucru din spatele marginilor înalte ale balconului. Eu sunt cam mic și nu mă ajută nici faptul că balconul este la etajul doi. 
Astfel încât, caut și găsesc rapid o rezolvare. Aduc un taburet din bucătărie și dintr-o dată văd peste marginea balconului. Mă aplec spre exterior, curios dacă vecinii de la etajul inferior sunt acasă. Nimic. Liniște totală.
Privesc gazonul verde din curtea blocului și mi se face chef de ieșit afară. Dar cum să ieși când ai tăi părinți te-au încuiat în casă, fără să-ți lase cheie?
Mare lucru! Pe exteriorul balconului e o margine pe care aș putea călca și de care m-aș putea agăța apoi cu mâinile, să cobor în balconul de sub mine și de acolo - jos. Mai e și un separator între balcoanele de la același etaj, care m-ar putea ajuta să ajung mai ușor la balconul inferior.
M-am uitat încă o dată către piață, să vad dacă nu cumva se întoarce maică-mea de la cumpărături. Nimic la orizont, nimeni în curtea blocului. 
Mai stau mult în casă?! Nu! Mi-a ajuns! În plus,  aș putea să fiu primul din gașcă care iese azi în curtea blocului.
Primul pas nu-i prea greu. Am trecut piciorul peste marginea balconului și mă țin cu mâinile de beton. Îl trec și pe celălalt, iar cu vârful degetelor de la picior caut bordura exterioară. Am găsit-o cam greu, dar acum stau pe gânduri. Oare cum o să-mi cobor mâinile pe marginea exterioară? 
Mă deplasez încet de-a lungul balconului către peretele blocului, unde tocmai am văzut un cablu ce vine de la etajele superioare și pare să continue până jos. Mă prind hotărât cu mâna dreaptă de cablu. 
Deasupra geamului de la bucătăria vecinului de la 1 văd o grindă. Calc cu piciorul pe marginea ei. Mă las cu corpul încet în jos, până când ating cu cealaltă mână marginea balconului. Cu o mișcare rapidă, mut și mâna dreaptă pe bordură. Dar se pare că nu mi-am calculat bine mișcarea și în acest moment mă dezechilibrez. Încerc să-mi încleștez degetele de beton, dar corpul pendulează spre interiorul balconului și mâinile mele cedează. Asemenea unei pisici cu mai multe vieți, aterizez în picioare în balconul vecinilor. 
Abia acum îmi dau seama ce am făcut. Prin ușa deschisă de la camera mare nu se aude niciun zgomot din interior, însă gândul că cineva m-ar putea găsi acolo, mă îngrozește. Intru în panică. Singura rezolvare ar fi să părăsesc acest balcon cât mai repede. 
Nu-mi dau seama cum, dar am trecut peste marginea balconului și am ajuns la bordura exterioară. Conștientizez că ideea mea cu coborârea lentă, agățat de bordură, nu e o soluție viabilă. Însă nu mai este drum de întoarcere. M-am mai uitat odată spre iarba din curtea blocului și, fără să mai stau pe gânduri, am sărit. 
Aterizarea pe iarbă nu a fost una blândă și nici prea plăcută. Mi-am scuturat involuntar capul, apoi mi-am privit mâinile și picioarele. Nu curge sânge pe nicăieri!
N-am mai pierdut timpul de pomană și am început să-mi strig prietenii, să-i fluier codat, să iasă afară. 
E o zi prea frumoasă ca să stai în casă!😉

Zilele Moșului

Februarie se apropie de final și isteria stârnită de palindromul anului este pe cale să fie înlocuită de o altă isterie generalizată – alegerea babei. Lumea speră ca ziua aleasă, „baba personală”, să fie una frumoasă, să aducă un an mai bun, mai rodnic.
Chiar și Moșul de la Kremlin a pus ochii pe o babă. Doar că el nu așteaptă ca destinul să îi ofere o zi frumoasă, ci a pus ochii pe soarele altora și acum vrea să fie doar al lui.
Moșul uită că bucuria personală nu poate fi clădită pe durerea celor din jur. Uită că acum ar trebui să se bucure de lucruri simple, cu adevărat importante pentru sufletul lui, o plimbare prin parc cu nepoții, o poveste spusă acestora la culcare.
Dar Moșul nu și nu, el vrea baba vecinului. A pus ochii pe ea de când era tânăr crai, iar acum vrea să o aibă, chiar dacă baba e a altcuiva.
Nu-i pasă că baba are fii și fiice, că are deja nepoții ei, că a ales să-și ducă viața pe alt drum decât cel dictatorial, gândit de el.
Așa că și-a luat hârlețul, și-a pus cizmele negre și a început să întoarcă cu susul în jos brazdele și viața din curtea babei. Nu i-a păsat de ceea ce spun vecinii, nu i-a păsat de lacrimile copiilor ce părăseau curtea înspăimântați de scânteile ce țâșneau din pietrele lovite de hârleț, nici de coloanele lungi de oameni ce își căutau liniștea și speranța pe alte meleaguri. Ba chiar a declarat că mai bine dă foc lumii întregi decât să renunțe la babă.
Chiar nimeni nu vede că Moșul suferă de tulburări emoționale și că are nevoie de ajutor specializat??

Fluturi

De crezi că nu mai e speranță,
Lasă-ți privirea pe culori,
Admiră-i cum se joacă-n flori,
Și-o vei afla, cu siguranță!

Dacă prietenii dispar,
Dar tu, în ei încă mai crezi
Și-n jur doar binele îl vezi,
Nu fii un fluture-n viespar!

Când lumea calcă pe idei
Și Marte nu e dintre luni,
Ci diavol adunând legiuni, 
Aripi de flutur să îți iei.

De simți că tânăr nu mai ești,
Nu lăsa fluturii să moară,
N-or să se nască a doua oară
Cât tu prin viață rătăcești!

Faleze

Când pe trepte de timp urc și cobor 
cu pașii tăcuți călcând pe cuvinte, 
din stranii amintiri naște un dor 
un parfum exotic, de vremi fără minte. 

Pictez pe pânza ochilor închiși, 
arunc vopsea albastră în cele patru zări, 
pun pescărușii vechii lumi, proscriși 
de suflete ce și-au pierdut iubiri prin gări. 

În albul valurilor ce se sparg, 
aștept ca puzzle-ul să se preschimbă-n chip, 
reflexii aurii mă cheamă-n larg, 
dar vânt tomnatic șterge urmele-n nisip. 

Aștept un telefon să sune iar' 
din acel vechi sacou, dar buzunaru-i rupt. 
Spre marea pustie strig în zadar, 
între noi e o faleză, e malul abrupt ...

Marea liniște

Dacă te întrebi
cum m-am ridicat atât de sus,
află că m-am agățat 
de căruța unui nor,
iar când vântul și-a umplut plămânii,
printr-o singură expirație
m-a trimis pe creste.

Aici,
fără să înțeleg realitatea,
înecat în imensitatea albastră,
am fost copleșit
de sentimente contradictorii,
teamă zvâcnind în carotidă,
libertate zburdând dezinhibată,
stomac strâns în chingi,
suflet înălțat printre astre,
acolo unde nu credeam
că-mi va fi permis vreodată.

Mă scald în lumină nepământeană,
o urmăresc jucându-se
de-a v-ați-ascunselea
printre flori înghețate,
în geometrii perfecte,
cățărate pe stânci ce mângâie cerul.

Cu insolența binecunoscută,
doar vântul tulbură momentul,
scuturându-și picioarele cu clopoței 
prin marea de liniște.

Asfalt

La margine de zi,
pe terenul arid al sorții, 
poziționat în careul de serviciu,
am început o partidă de tenis
cu memoria.

Meciul e dur,
cu jucători ce se cunosc,
care au mai avut întâlniri
finalizate după lungi tie-break-uri,
cu rezultate greu previzibile.

Moneda aruncată către cer
hotărăște:
eu servesc primul
cu amintiri recente.
Ea dă retur
cu cele vechi.
Revin cu un forehand puternic,
încerc să-mi nimicesc adversarul
cu presantul prezent,
dar mă trezesc cu un as
scos din mânecă,
despre întâmplări ce nu credeam
altcineva să le știe.

Speram să-mi revin,
să câștig niște ghemuri
din firul călăuzitor al Ariadnei,
dar mi-am simțit inima 
luată în voleu,
apoi întinsă pe asfalt.

Ce sens mai avea jocul
când inima s-a redus la un contur 
pe care
străini îl calcă cu nepăsare?

Un’, doi, trei…

Număr până la trei
și-o iau de la capăt,
sperând a treia oară,
în groapa cu lei,
să nu scapăt
visând la o vară.

Eram copil și ascultam
povești citite de părinți
și am crezut în un', doi, trei!... degeaba...
Apoi, adult, de ascultam
din nou povești, scrâșneam din dinți,
dar tot credeam în un', doi, trei... La naiba!

Așa trec anii, cu povești 
despre ce-ar fi și nu e,
când înapoi spre ei privești,
vezi timp bătut în cuie...

Petale reci

Albe petale 
cad 
una câte una 
din florile cerului, 
mângâie 
cu degete de copil 
liniștea nopții. 

Spre fereastra 
de la granița înaltului 
am suflat ușor, 
iar aceasta s-a deschis. 

Cu brațele ridicate, 
palmele deschise și 
inima explodând de emoție, 
am așteptat atingerea. 

Un reflex necondiționat 
m-a tras brusc înapoi, 
în cochilia sufletului. 

Cât de reci pot fi uneori 
albele petale..

Doar ochii

Ultima dată, când
ochii mei s-au pierdut,
sufletul s-a ales cu cicatrici,
urme înalte de flăcări.

Nu-mi aduc aminte
detaliile marelui incendiu...
Erau crengile mele prea uscate?
Erau cuvintele ei prea aprinse?

Focul a izbucnit brusc,
fără să ne dăm seama,
fără pompieri care să stingă
provocări din trecut,
flăcări din viitor.

Până să deschidem bine ochii,
vântul a împrăștiat cenușa comună,
nu a mai lăsat nimic de împărțit.

De atunci, 
ochii ei s-au închis,
nu au mai văzut alături
decât un străin,
fără resentimente,
fără reproșuri.

De atunci, lumina din ochii noștri
s-a înecat în cuante ireversibile de timp ...

Despre „Dacă…”

Dacă Pământul ar fi plat,
mi-ar fi teamă să mă ridic în picioare,
să nu mă lovească răul de înălțime
și să mă prăbușesc în infinitul galaxiei.

Dar Creatorul,
din grijă pentru creația sa,
a suflat viața peste o sferă,
căreia i-a dat putere
să ne țină cu picioarele pe pământ.

Dacă sufletul ar fi curgător,
pe o poliță aș păstra mostre
din toate sufletele pe care le-am întâlnit, 
să nu repet greșeli pe care le-am mai făcut.

Dar sufletul e hoinar,
lipsit de prejudecăți
și iubitor de libertate.
Zburdă prin uși deschise,
uitând, adesea,
numărul celor care i-au fost trântite în față.

"Dacă" se aude tot mai des 
într-o lume bolnavă,
care inventează/ cosmetizează trecutul,
în speranța unui viitor incert.

Câtă neputință în aceste două silabe...

Impact

Vânt ascendent
obrazul de copil lovește,
trasează linii neatent,
pleoape prea strâns le prinde-n clește,
iar punctelor din depărtări, 
le interzice să-și afle locul în visări.

Viteza crește...
Conturul trupului se schimbă,
puncte și linii 
vorbesc acum aceeași limbă.
Și pulsul crește...

E tot mai cald,
trupul, tot mai subțire,
punctele linii nasc 
fără sfârșire,
așteaptă trupul flasc,
ce-i lipsit de iubire.

Alarmă de dezastru iminentă,
de multe încercări trupu-i slabit,
aproape e asfalt încins și iz de mentă.

Apoi,
pe scurt,
doar zgomot surd,
doar aburi în război
între pământ și cer plutind,
pe muzica unui colind.

Copil umil al vieții mele,
biet strop de ploaie,
lumină lină printre stele...

La mulți ani!

Așezate pe polița sufletelor noastre, stau clopotele anilor care au fost și ale celor ce vor veni. Pe cele care au răsunat deja le știm, unele sclipitoare, altele mai ruginite. Indiferent de cum arată, ne amintim sunetul lor cu nostalgie. 
Cele care își așteaptă rândul pe scenă au forme nedefinite, sunt ascunse sub vălul timpului, împreună cu evenimentele ce vor face parte din viețile noastre.
Dar toate au în comun speranța, cea care ne dă puterea să pășim în viitor.
Să cânte clopotul noului an muzici care să vă încânte sufletele!
La mulți ani!

Jos Luna!

În fața mea,
peste hârtii uitate,
o radieră sprijinind o carte
aruncă către mine cu uitături ciudate.

Îmi e alături,
trece peste ziduri, 
peste străvechi simțiri și gânduri,
jertfindu-și viața fadă printre rânduri. 

Cu deznădejde,
îmi ascultă vrerea,
evaluează starea mea, durerea,
despre poveri ce mă apasă, 'și dă părerea.

Admir ce face
ca bun povestitor,
când șterge amintirile ce dor,
mă vindecă de cei ce nu mă vor...

Umilă radieră,
zic într-una,
n-ai vrea din cer să ștergi și luna?
Mi-a cam ajuns cât face pe nebuna...

Adu-mi aminte

Nu mă lăsa să uit de tine,
Adu-mi aminte cum a fost,
Când verzi eram și cât de bine
Pierdeam al nopților lungi rost.

Eu spic eram, tu - bob de rouă,
În lanul cel bătut de vânt,
Deasupra noastră, luna nouă
Dansa pe-al greierilor cânt.

Stele nu număram pe cerul
Ce se-oglindea în ochii tăi,
Voiam doar să-ți cunosc misterul
Din ale inimii bătăi.

Cam mult trecut am în cuvinte,
Mă tem c-am să te rătăcesc.
Și-atunci, te rog, adu-mi aminte
De ieri să nu îți mai vorbesc...

Să cadă cortina!

Toamna,
deja plictisită,
plictisită de culori,
plictisită de soare,
tocmai își face dușul rece
pentru întreținerea tenului.

Întinsă la rădăcina copacului,
îi admiră goliciune,
fără flori,
fără frunze,
doar ramuri gri,
întinse către Creator.

Nu mai are nimic de pierdut.
Dintre prieteni,
doar vânturile o mai caută,
doar norii o mai mângâie,
doar gerul o mai întărește. 

Cu un optimism depășit de realitate,
ar vrea să păstreze coroana,
să fie mereu regina balului.

Așa că, se joacă cu emoții,
pune la bătaie un nou început
la schimb cu vechituri
scoase de la naftalină,
ba o rază de soare,
ba un verde colț de iarbă.

Ca să nu par lipsit de sentimente,
mă prefac că vărs o lacrimă.
Dar de când aștept cortina albă,
să vindece frunzele sângerânde!

21 grame de neliniști

Când ziua mușcă din noapte
și gradele din termometru,
pleoape se zbat,
aripi vor să-și ia zborul.

Nu visez,
nu sunt treaz.

E clipa când mă privesc de sus
cu indiferența timpului,
cu aroganța atoateștiutorului,
cu lipsa de empatie a necunoscutului.

Nu plutesc,
nu ating pământul. 

Mi-am dezasamblat sufletul,
să-i găsesc piesa defectă,
să-i oblojesc rănile,
să văd dacă mai are 21 grame.

Nu mă mișc,
nu stau în echilibru.

Sunt în imponderabilitate,
iar timpul trece,
trece pe lângă mine în reluare,
așteptând
să-i fac cu ochiul,
să-l invit la cafeaua de dimineață. 

Dar acum n-am chef de musafiri,
sunt în negocieri,
semnez cu Somnul și Nesomnul
tratatul meu de neutralitate.

Dar dacă va avea răbdare cu mine,
mâine pun ibricul la foc...

De ce iubesc România

Aud prea des rostită în jurul meu o frază care mă doare: „Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!”. O spun unii cu foarte mare năduf, fără să se întrebe „Cine este România?”. Vă întreb și pe dumneavoastră, cine este România?

Sunt sigur că mulți nu au un răspuns rapid la această întrebare… Și atunci încerc să răspund cu ceea ce simt în inima mea, atunci când e vorba de România.

Dacă aș privi-o de undeva de sus, aș spune că e un pește viteaz, ce vine de la Marea Neagră și a răzbătut prin torentele repezi revărsate peste acest colț de Rai.

Dacă mă gândesc la strămoșii noștri, sunt extrem de mândru citind scrierile lui Herodot despre curajul dacilor. Văd în fața ochilor fluturând stindardul cu cap de lup și trup de șarpe.

Dacă caut proveniența numelui țării, mă simt mândru de originile romane, chiar dacă în scrierile noastre am folosit până târziu alfabetul chirilic.

Dacă analizez teritoriul țării, îl văd ca pe o inimă pulsând în ritmul istoriei, extinzându-se ca să-i poată cuprinde pe toți românii sau comprimându-se sub atacurile ce ne-au depășit puterea de apărare.

Dacă caut în istorie, văd voievozii, domnitorii, regii, care ne-au condus destinele, cu iubire de țară și popor. Unii și-au sacrificat chiar și viețile, ale lor și ale familiilor lor, pentru idealurile neamului.

Dacă mi se arată în față oameni în costume populare, cu flori și râuri brodate pe pânza albă, mă pătrunde fiorul amintirilor și crește în mine dorința de-a invoca printr-o horă ajutorul înaltului pentru ca verzile câmpuri de grâne să devină aurii.

Dacă merg în mijlocul pădurii, aud vântul mângâindu-i frunzele. Aud păsări glăsuind într-o limbă pe care nu o cunosc, dar care îmi mângâie sufletul. Văd printre copaci privirea temătoare a căprioarelor. Admir zborul fluturilor în nuanțe de albastru, confundându-se cu cerul.

Dacă mă uit în jurul meu, te regăsesc pe tine, pe ea, pe el, pe toți oamenii cu care mă întâlnesc pe stradă, pe care îi salut, cu care mă opresc la o poveste, pe care îi întreb ce mai fac, pe unde le sunt copiii, cum mai stau cu sănătatea părinții lor.

Toate aceste lucruri fac parte din sufletul meu, reprezintă pentru mine România și nu consider că are de ce să-mi fie rușine cu ele. Tot așa cum nu îmi este rușine cu mama mea, cu tatăl meu, cu strămoșii mei.

Și atunci, de ce nu aș iubi România?

Andezit

Biciuind caii nărăvași ai timpului,
cu suflet supra turat de emoții,
cu privirea plină de curiozitate,
potrivesc pași ușori
printre vestigii,
printre forme
ce se încăpățânează să existe,
pe stânci
încărcate de istorie.

Înot în râul zilelor de ieri
cu grija prezentului,
temător,
să nu tulbur odihna
oaselor îngălbenite de ani,
să nu las trupul muritor
să zdrobească nemurirea.

Pe pietrele vechi,
caut
urma suliței
târâte de sutașul legiunii XIII,
liniile adânci ale căruțelor
având sclipiri de aur
la mângâierea astrului zilei.

Spiritele celor sacrificați
plutesc pe vânturi târzii,
împrăștie frunzele tăcerii,
colorează în roșu discul solar
în incantațiile marelui preot,
în vibrația lemnului tânăr,
înfipt în spirala infinitului.

Dar, în griul realității,
emoțiile se dizolvă.
Azi, în Sarmisegetuza,
doar stafiile mai aud
glasul andezitului, 
dacii noi cârpesc istoria 
cu ciment ieftin...

Despre viață

Privesc
de la un capăt de univers,
viața rătăcind printre oameni,
fără să înțeleg
de ce e atât de palidă,
de ce se clatină
la fiecare suflare de vânt.

Aflu,
dintr-o fițuică de succes,
că s-a pierdut pe ulițe întunecate,
încurcată cu un necunoscut
și duce o sarcină grea,
pe umeri are un munte de probleme.

Acum e într-un război,
atacată mișelește de falși profeți
fără fețe,
fără nume,
fără număr,
inamici ce vor să o dezbrace
de umanitate.

Clopote îi strigă durerea
„De ce tocmai eu?
De ce mi se întâmplă
tocmai mie?”
fără să conștientizeze
sunetul surd al vocii,
lipsa de rezonanță a întunericului
în punctul luminos
care a fost cândva o stea.

E toamnă târzie
în mantou de ceață,
cu ramuri chircite
de prea multe încercări,
cu întrebări ce cad
precum frunzele
și tot ca frunzele
se transformă în țărână.

Încă mai caut
în pământul negru
explozia florilor de măr…

Farmece

Din albastrul înaltului,
în război cu celelalte astre,
soarele și-a pierdut echilibrul,
a căzut peste pădure.

Frunzele toate s-au aprins,
în culori nepământene,
în tablouri pictate în joacă,
joacă de copil neprihănit.

Din peticul limpede de cer
se preling
peste ochii larg deschiși 
nuanțele șevaletului.
Le simt mângâierea,
mă încarc cu istoria lor,
iar cu o doză de vinovăție
le împărtășesc
fericirea ultimelor clipe.

Cobor încet
obloanele,
și aștept,
în muzica culorilor
ce lovesc țărâna,
injecția de portocaliu
să-mi curgă prin capilare.

Credeam că stau întins pe pământ, 
dar eu plutesc,
plutesc...

Anti-toamnă

Mă doare în adâncu-mi ploaia gri,
cu cerul care stă să cadă,
ca frunză între frunze ruginii
aștept tăcut prima zăpadă.

Nu vreau s-aud cuvinte care mor,
nu vreau să văd nici focuri stinse,
de prea mult timp mă țin ca sclav al lor
gânduri ce par din iad desprinse.

Cu încuiate nuci de timp mă joc,
ceru-l îndoi, s-ajung departe,
pentru al vieții tren îmi cumpăr loc
și pagini răsfoiesc din Carte.

Cu dor nebun să bată câmpii,
pe cer e azi o lună mare,
eu intru-n horă ca toți tâmpii,
îmi pare că nu am scăpare.

Când mi-a trecut nebuna primăvară?

Cafea și pâine

Dimineața
se trezește greu,
înțepată de acele nopții,
se scutură de vise,
îmbracă halatul moale, de molton,
savurează în liniște
cafeaua cea de toate zilele.

Privesc cu invidie
gesturile domoale,
pline de tihnă,
la ora când
ceasul îmi arată limbi ascuțite,
calcând nervos pe accelerație.

Tu dormi.
Cu brațe puternice și protectoare,
Morfeu încă te leagănă.
Respirații neregulate
te dau de gol,
povestesc
despre temeri ascunse adânc,
în golul orelor întunecate,
despre cum trăiești
într-un alt scenariu,
descurcând ițe,
combinând personaje noi,
într-un alt fel de Love Story,
ne-holywoodian.

Aș vrea să mai rămân,
să uit de minutele ce-mi bat în timpane,
să te strâng într-o îmbrățișare,
să te storc de sevă
în râul de "azi",
să ne deșteptăm împreună,
contopiți
în ziua de "mâine".

Dar pe chipul tău
e atâta liniște,
nu aș vrea să o tulbur,
mi-e teamă
să nu dispară,
să nu se spargă în mii de bucăți,
un puzzle uriaș
ce nu l-aș putea termina vreodată.

Și atunci,
las dimineața să te aibă în grijă,
îmi pun trenciul gri,
să mă apere de ploaia de frunze,
și îmi iau avânt
din piscuri albe
în torentul de oameni
veșnic căutând
pâinea cea de toate zilele.

Pe curând, draga mea...

Verde răposat

În locuri unde altădată
ochii căutau odihnă,
verdele moare,
prins într-o curățare catalitică
a păcatelor verii,
pentru a se recompune
în frunze-flăcări.

Armate de copaci
ridică brațe neputincioase
cu gesturi de
rugăciune,
binecuvântare,
acceptare.

Flăcări se smulg
de pe trunchiuri bătrâne,
îngeri cu aripi moi,
pătate de cenușa zilelor,
suflete imponderabile.

Mi-e teamă să înaintez,
n-aș vrea ca tălpile
să mânjească culorile toamnei…

Doar frunze

Limbi de foc,
amestec de albastru și roșu,
pe ochiul plitei,
încing hora
în simplitatea cercului.

Răgazul clipei țese
pânza întunecată a miezului,
priviri
îi cad prizoniere,
vise
gonesc pe cai pursânge,
gânduri
se pun pe fugă.

Te recompui
din neant,
din întrebări
ce îți înconjoară cuvintele,
din fâșii incandescente
ce cad amețite de dans,
din sufletele călătoare
înălțate la cer,
cu mâinile întinse spre infinit.

Privești cu ochii goi
schelete din depărtări,
deschizi sertare pline
de rămășițe de timp,
din cel care
și-a scuturat cândva
secundele peste noi.

Când au și ruginit frunzele noastre?

Portocaliu

Portocaliu,
în frunze plictisite de vară,
în petale timide
ce se ascund de noapte,
în cămașa de voal
ce te ridică la cer,
munte de încântare
mângâind ochii sufletului.

Multă vreme,
nu mi-am amintit
când am întâlnit
pentru prima dată
culoarea.

Doar atâta știu,
la intrarea în lume,
la primul strigăt,
ochii s-au deschis.

Ulterior am înțeles,
era strigătul meu.

Mă speriaseră
lumina reflectoarelor,
aerul ce-mi înlocuia lichidului amniotic,
vocile agitate din jur,
mâinile ce-mi ștergeau cu putere corpul.

Acum, din nou,
am sigilat ochii,
din dorința de-a păstra
siguranța începuturilor
și brusc,
totul în jurul meu
s-a colorat
în portocaliu…

Pe sensul pierdut

Zgomot alb
într-un cadru cu linii frânte,
nimeni nu înțelege,
nimeni nu vorbește,
toți caută un răspuns.

Gol nesfârșit
deschis fără să știu
peste timpul înghețat,
peste suflete evaporate,
dedesubt – nimic.

Urme de pași
ard necunoscutul,
cântărind poveri de ieri,
cântărind temeri de mâine,
nemăsurat zgomot alb.

Ce e atât de greu de înțeles?

În eprubetă adun vaporii sufletelor,
las emoții să se topească,
deșert desagi de sentimente,
șterg temeri de pe frunți încrețite …

și asta o tot repet,
până într-o zi,
când
voi găsi puterea
să dezgolesc cuvintele
de haine lumești,
să le îmbrățișez
miezul de lumină,
rătăcit fiind
pe sensul pierdut …

Ziua de ieri

Unde ai dispărut,
ziua mea de ieri?

Între limbile ceasornicului,
în cursa fără de scăpare,
unde firmituri de zile se împrăștie?
Sunt doar drumuri
cu indicatoare eronate,
agățate pe stâlpi singuratici,
numerotați anual…

Pe dealuri ninse,
la taifas cu fire răzvrătite,
unde vântul are parfum de copilărie?
Sunt doar năluci
ale clipelor ce mor,
prinse în dansul amintirilor,
fără număr…

Zile așteaptă răbdătoare
loc în casa mea.

Și totuși, ziua de ieri…

Alter Mundi

Lângă mine
e o poartă deschisă
către o altă realitate,
nu o văd,
însă știu că e acolo,
nu pot să o ating,
dar îmi dă fiori
din vârful degetelor
până la capătul firelor răzvrătite.

Încă nu am deschis-o,
nimeni nu m-a invitat să intru,
dar sunt curios, deoarece,
liniștea nopții mi-e des tulburată
de muzici nepământene,
de lumini pe care le văd
cu ochii închiși.

Uneori
am impresia că o recunosc
în flăcări intense,
roșii și albe,
ce se zbat în fața mea,
dar sunt doar suflete reci
din singurătăți arctice.

Nu știu dacă
vreau să fac pasul,
nu știu dacă
lumea nouă e mai bună,
mai ales, nu știu dacă
aș putea suporta,
pe voi
să nu vă mai întâlnesc vreodată …

Așa că, am ales,
rămân să arunc în continuare
cuvinte fără de-nțeles!

Gânduri în nori

Din cer confuz
vin peste mine
armate de năvălitori,
mă atacă arătări sălbatice,
străpung platoşa ochilor
cu lumină deformată,
mătuiesc lentilele,
instaurează noi realități.

Dragoni nebuni se încruntă
spre puncte cardinale,
chipuri angelice liniștesc
umbre speriate,
le întrerup mișcarea browniană.

Stropi de nori
scapă din corzile vântului,
pe parbriz pictează
lacrimi,
lame de cauciuc
le consolează.

Strâng gânduri între palme,
le apăr de furtuni,
le ascund de ochi ostili,
le cufund în albastrul adâncurilor.

Apoi,
suflu peste ele
dor de viață,
le las să vibreze sincron
cu emoții uitate,
să spargă luciul apei
în nenumărate amintiri,
să își ia zborul
pe sfere de săpun.

Oare, cât de departe vor ajunge?

Poate …

Ți-am pregătit o cafea
în clipa în care
Soarele mijea la orizont,
neagră ca noaptea ce s-a dus,
fierbinte ca ultima-ți sărutare.
Din suflet
s-au desprins cuburi,
le-am lăsat să cadă
în adâncul inimii,
să-ți îndulcească dimineața.

Nu știu dacă
rețeta merită brevetată,
nu am reușit să descos,
nici Regina Nopții, prinsă în părul tău lung,
nici zâmbetul de la colțul gurii …

Așa că,
voi relua fiecare pas,
căutând mirodenii noi,
frunze de fericire
descântate de greieri,
flori de Nu-mă-uita
desprinse din infinitul cerului.

Poate, într-o zi,
voi înțelege
urzeala de sentimente care te înconjoară
și voi descifra
cuvintele încrucișate ale atomilor tăi.

Poate…

Suflet curgător

Adevăruri curg
prin degete subțiri,
alungite în generații
de mângâieri părintești,
pământ negru,
hrana semințelor neîncolțite.

Priviri curg
prin sticla ochelarilor,
încărcate cu simțăminte
de iubire pline,
oceane blânde,
hrana nevinovatelor spirite.

Fluvii adună
inocenta putere,
priviri cu poveri de adevăruri,
minți de copii
în agitație continuă,
hrana iernii din noi.

Gongul a bătut deja,
dar tu, suflet curgător
prin ceața fără frontiere,
mai speri …

Mai vine primăvara?

Luna și Ea

Am atins Luna cu inima
și ea s-a vărsat,
mi-a făcut nopți albe
să-mi țină de urât
în zile negre.

Ai putea spune
că a fost cu intenție,
să răzbun clipele fără ea,
când așteptam să vii,
dar nu vedeai cărarea,
când te căutăm printre stele,
dar nu regăseam
strălucirea ochilor tăi…

Ce risipă de amăgiri!
A fost o simplă mângâiere
din dragoste
pentru nopțile lungi
în care îi îmbrăcai aura,
pentru diminețile cu rouă
când stele se trezeau alături de mine.

Dar ea nu m-a înțeles,
credea că merită mai mult,
mai mult decât stelele de pe cer,
credea că poate avea mai mult,
mai mult decât un cal de povară,
înhămat la cvadriga dintre răsărit și apus.

Atunci, cerul s-a cutremurat
și ea a vărsat
nopți albe
peste zilele negre
împreună, Luna, ea …

Norii târzii

Goniți voi, șoapte,
peste noapte,
apus isteric vă suprimă
iar umbre care se îngână
se țin de mână.

Răsună clopotele sparte,
până departe,
pâine de astre sus se coace
pe drumul timpului ce toarce
când luna tace.

Ochii-i închid,
cu gând perfid
întind un curcubeu de ape,
împrăștiind culori pe pleoape
te simt aproape.

Pare un vis
de neatins,
din constelații demult dispărute,
ca personaj de filme mute
inimi trasează evolute.

Norii târzii se cațără pe creste
și deapănă încet a lor poveste,
ce-a fost cândva, acuma nu mai este…

Ghici

Ghici
cine mă caută
când liniștea îneacă clipa
în valuri înspumate de stele

Ghici
cine pașii și-i potrivește
în amprentele pașilor mei
pietrificate de vreme

Ghici
cine șoptește la ureche
cuvinte care mă înalță și mă coboară
amintiri despre mine, despre noi

Doar vântul…

Eliberare

Gânduri iau foc
din picuri de ploaie
evadați de sub vălul gri,
clipă unică
când soarele,
prieten de-o viață,
îmi trage cu ochiul.

Mă alătur lor,
semințe de păpădie rătăcite,
prinse în valsul cerului,
atârnând de eșarfe de vânt,
plutind imaterial,
sfidând fragilitatea destinului.

Cu pleoape strânse,
resping furia prezentului,
rostogolesc
glob portocaliu
peste verdele pășunilor,
peste creste de piatră, teșite de timp,
într-un amestec multicolor
de liniște interioară.

Nu mă întreba unde mă aflu,
nu pot să-ți spun.
Nu mă întreba ce văd,
ochii nu mă ascultă.
Nu mă întreba ce aud,
în jurul meu e zidul perfect.

Știu doar că spiritul meu zburdă liber…

Eteric

Sedus de valuri mari, tăcut, mă scald
în marea de emoții netrăite,
dau de pe mine scoarța jos, mi-e cald,
ard artificii – clipe ticăite.

Cu mâna dreaptă te ating ușor,
iau pulsul amintirilor de mâine,
cobor spre coapse, tainic mă-nfior,
iar foamea o hrănesc din a ta pâine.

Inspir parfumul culmilor, pierdut
în exerciții vechi, de exaltare,
găsesc mai mult decât aș fi crezut
din trupul crud, ce nu-mi da ascultare.

O rază trece brusc prin ramuri verzi
și pune flăcări în ochi adânci, de nuc,
pleoape se zbat, cu genele dezmierzi
aprinse buze, ce vâlvătăi aduc.

Celula mea vrea din celula ta
să guste lin misterul fericirii,
iar în tandem când ne vom legăna
vom fi uitat de orice lege a firii.

Nici nu mai știu de cerul este roz,
ori de-i albastru, ori de-i întuneric,
cântă la corzi de vânt un virtuoz,
înot pe mări de vis, decor eteric.

Las șoapte moștenire nemuririi,
când umbrele se pierd în întuneric…

Cioburi

Citesc printre rânduri
despre timp
despre treceri
despre oglinzi, despre gânduri.

Găsesc misterele scuzelor
în reflexii neclare,
tatuate cu rujul buzelor,
sub intensele priviri ale muzelor.

Îmi șoptesc suflete pereche,
„Și bărbații se admiră în oglinzi!”,
mi se spune ceva în ureche,
sâsâit de șarpe, ispita străveche.

În taină, experimentez conversația
cu necunoscutul din față,
adun în bagaj informația
ce duce în absurd creația.

Cu urme de răni desenate pe față,
și riduri în colțuri de ochi,
în căni colectez doar lacrimi de viață
și atârn bucurii de un capăt de ață.

Doar cioburi se văd în oglinda de gheață…

Voci

Voci scârțâinde mă strigă
de sub valuri de nisip
încremenite
în ziduri, în cetăți,
în forme de vii, entități.

Uneori,
am impresia că aparțin istoriei mele,
îmi pare că le recunosc,
un ecou ce se lovește
de vasul imperfect al sufletului,
în trista singurătate a punctului.

Descâlcesc
fire încurcate în catacombe,
caut ieșiri de urgență,
aștept voci astrale la dialog,
vreau să le ascult poveștile,
să le aflu scenariile.

Furtuni de ani
aruncă cu obuze de emoții,
destabilizează punctele cardinale,
le împiedică reunirea,
lovesc cu tunete metalice
și nemăsurate dureri cefalice.

La margini de cer târziu
se aud,
dintr-un carusel sărit de pe fix,
voci:
unele gânguresc,
altele tună și fulgeră,
unele par să dețină controlul,
altele doar murmură stins,
totul într-un amalgam de sentimente
pe care, cu obstinație,
printre anotimpuri, îl numim
viață.

Cam multă gălăgie …

Prea târziu

Mă arde în suflet o veche-ntrebare
să îmi spui, te rog, așa, în mare,
dacă albele valuri se sparg la fel
când înoți sincron alături de el.

Să îmi spui, te rog, așa, în mare,
de am greșit privind cu fervoare
cireșele roșii, rubine străvechi,
prinse la tine după urechi.

De am greșit privind cu fervoare,
poate nu-i târziu să îți cer iertare,
dar ceasul tău pentru mine nu bate
și nu cred că lacrimi sunt sare-n bucate.

E mult prea târziu să-ți mai cer iertare…

Încurcate căi

Crăpate tălpi mi le-am lipit de glie,
încerc norocul să-l prind în rădăcini,
ca prin cenușă să deschidă noua ușă
spre locul ce miroase a copilărie.

Argila o combin cu lacuri de sudoare,
frământ tristețe pe inele de copaci,
din rătăciri adânci rămân cu intime trăiri ,
chiar de visez la vremuri pline de culoare.

Când iele dănțuiesc în jurul meu,
pene primesc speranțele din visuri moarte,
ciudat decor ridică-n ceruri noul cor,
iluzii duc ofrande bunului lor zeu.

Spre puncte cardinale întind timide ramuri,
cu delicate mâini le întrețes în horă,
din cui las orologiul să se prelingă în gargui,
bat gong celest să se trezească neamuri.

Pierdut pe drumul prin prezent, ascult,
fără să știu pe cine să mai cred,
povești cu fire încurcate, de demult…

Căderi de timp

Adânci neliniști
așteaptă
cortina ploilor
să cadă
în spectacolul absurd al norilor.

Puternic gong
vibrează
pânza nesfârșitului
să cadă
azuriile flori ale cerului.

Emoție intensă
zguduie
sentimentele culorilor
duduie
din foaia goală a cuvintelor.

Din nesfârșit se nasc icoane sfinte,
din al peniței joc – albastre flori,
iar albe foi fac loc absurdelor cuvinte.