Tu

Contabilizez ultimele frunze
ale arborelui comun,
într-o după-amiază ploioasă.
Închid ochii
și caut realitatea.
Presiunea e scăzută
în atmosferă
dar imensă
în capul meu.
Încerc să înțeleg
gesturile tale, vorbele tale,
să aflu motivația
cuvintelor reci,
a distanței dintre noi.
Mintea marchează în casă
plusurile și minusurile
iar clopoțelul anunță un total critic:
relația noastră e pe minus…
Trag concluzii peste sentimente,
văd dragostea ta
o centură
ce mă strânge prea tare
când sunt prea sătul
de tot și de toate
când ar trebui
să fiu liber să visez.
Mă simt vinovat
să fac ceva,
vinovat
când nu fac nimic.
Nu îți înțeleg
așteptările,
nu-ți mai simt
dorințele,
îți văd doar
agitația, nemulțumirea.
Probabil, am închis deja
fereastra cu vedere la mare
și în fața mea nu mai sunt decât
obloane uscate,
mult prea uscate
ca să poată partaja
sentimente,
stânci tăioase,
mult prea tăioase
ca să poată mângâia
suflete.
În rest, doar abisuri de nepăsare…

Anotimpul trei

Degetele se întind spre umbra ta
adormită în așternutul de frunze
fără să poată atinge
formele cunoscute
în atâția ani de istorie comună.

Îți simt sângele pulsând carotidian
pe conturul difuz așezat în fața mea
și-i văd vibrația
în cercuri concentrice
spărgându-se în timpane.

Ochii umezi strâng momente de viață
în paharele gravate cu decepții
și proiectează filmul
timpului trecut
într-o derulare pe repede-înainte.

Nu găsesc noutăți despre viața mea
nici măcar despre umbra ce mă însoțește
nu aflu în aroma buzelor
senzațiile uitate
camuflate de pelinul ultimelor anotimpuri.

Unde și când se vor regăsi spiritele pierdute
memorate în ADN-ul cenușiu
să se întrepătrundă
nevinovate clipe
în respirația comună a timpului rătăcitor?

Iartă-mă

Iartă-mă, pădure!

precum vântul, am stârnit covorul de frunze galbene
și am tulburat țesăturile arahnidelor…

Mă iartă, pădure!

mi-am ridicat ochii să îmi coloreze visele
iar ei și-au înmuiat pensula în coroana ta…

Ai putea să mă ierți, pădure?

am mângâiat mușchiul încă verde
și i-am simțit tremurul de plăcere…

De ce m-ai ierta, pădure?

că nu ți-am adus ofrande
și la rădăcinile frumuseții tale nu am căzut în genunchi …

Și totuși, iartă-mă!

cu senzorii înnebuniți de nebunia gătelilor tale,
stau într-o încremenire totală, nevinovată,
de teama că orice mișcare ar tulbura echilibrul culorilor…

Poveste veche

Uliul fixează pământul
cu aroganța cezarului
ce-și urmărește cohortele multilingve
de pe colinele Romei.
Pământul e plat, iar la colțurile lui
stau biete turturele,
ofrandă zeului sufletelor prădătoare.
Conștiință bolnavă de nepăsare,
uliul adoră curtea imperială,
dar e plictisit de murmurul turturelelor.
Ființe adaptabile,
turturelele află curând
cum pot gâdila ego-ul acestuia
și mai ales
că pot primi pana galbenă la butonieră
ca în orice împărăție
murmurând osanale…
Concurența devine acerbă
pentru un loc în corul plisc-uitorilor
repetând la unison:
Ave, Cezar!

Aerul rarefiat al înălțimilor
dă chiar și uliului iluzia
că într-o zi va fi vultur…

Suntem cu toții bolnavi,
deja e epidemie!

Dacă dragoste ar fi…

Dacă dragostea ar fi
un joc cu „X” și „O”,
mi-ar fi foarte greu să-l câștig,
deoarece eu mă visez cu toate literele alfabetului…

Dacă dragostea ar fi
ochiul de smarald al pădurii,
aș vrea să plutesc pe lacrima ce-i scaldă irisul,
având sclipirea ochilor tăi printre vârfuri de brazi…

Dacă dragostea ar fi
o poveste la gura sobei,
mi-aș dori să fiu lemnul ce arde molcom,
să-ți dau mângâierea caldă a sufletului meu.

Dacă ar fi dragoste,
clipele s-ar amesteca cu fulgere,
tobe ar bătea ritmul inimii,
iar eu, cu ochelari de cal,
nu aș vedea pe nimeni altcineva…
…nimeni altcineva în afară de tine!

Autoportret de cauciuc

Am un suflet de cauciuc:
dacă mă vrea stânga, mă întind în stânga,
dacă mă vor toate punctele cardinale,
nu vreau să dezamăgesc
și mă împart la fiecare,
după necesități.

Fiind de cauciuc,
lumea mă tratează cu
indiferență și răceală
și crede despre mine că
nu am trăiri personale,
nu am nevoi personale,
nu am decât suflet de închiriat.

Însă, tensionat la limită,
deseori răspund asemenea unei corzi
care la o mică ciupitură
se dezlănțuie și începe
să-și dezvăluie sentimentele,
să-și strige durerea,
să-și cânte dorurile.

Mă mulțumesc cu starea mea elastică,
iar când mă gândesc la mulțime,
mulțimea celor care mă înconjoară,
e chiar o bucurie să poți
să le fii de folos,
să le donezi din energia ta,
să le oferi la greu un umăr primitor.

Partea întunecată mă distrează copios, insistând
să fiu înghiontit,
să fiu călcat în picioare,
însă am o satisfacție deosebită să-i răspund
forței de acțiune ce mi se aplică cu măsura întreagă a
forței de reacțiune de care sunt capabil.

Așa îmi mai amintesc și eu de principii!

În casa mărului

Întind firele de vânt tomnatic
la ușa mărului roșu-aprins,
și bat de trei ori,
curios să-i cunosc locatarii,
să-i invit la o șuetă.

Îmi deschide un individ morocănos,
un rocker ofilit, plin de inele,
însă nici nu apuc să-l salut,
că se retrage cu ostentație,
târându-și colanții dungați.

Ce bădăran! Total lipsit de politețe!

Briceagul îmi sare din buzunar,
despică casa mărului în cele patru zări
și îmi dezvăluie un interior înghesuit,
dormitor de pitici având culcușuri modeste,
holuri înguste, pline de resturi alimentare.

Individului ăstuia nu i-a spus nimeni că are o viață de vierme?!!

Conga cu domnul D.

      Cad frunze îmbrăcate în culori de sezon, alergându-se nebunește, jucându-se de-a prinselea pe adieri de vânt. Dacă n-ar fi soarele atât de arzător, ai crede că multitudinea de culori din jur e o broderie, opera unei bătrâne doamne, pierdută în obiceiuri necunoscute lumii de azi, și nicidecum semnalul de tragere al cortinei peste al treilea act al anului.
      Gânduri îmi zboară asemenea frunzelor, plutind peste amintiri pe care le credeam demult șterse. Le regăsesc bine protejate în cocon și surprinzător de vii. Sunt chiar deranjat de vitalitatea unora dintre ele.
      Brusc, derularea se oprește și o imagine ștearsă prinde contur. Măriri succesive scot la iveala detalii de care nu-mi mai aminteam. Parcă aș manevra un microscop ce-mi arată celulele unei frunze, dar în locul celulelor mi se arăta detalii ale clipelor din viața mea.
      Sunt trezit din reverie de glasul unui amic care tocmai a intrat în încăpere:
      – Ți-am spus ce am făcut la nunta de la Brașov a vărului Cioran?
      Cunosc povestea, dar cum să strici plăcerea unui domn în vârstă, care și-a trăit copilăria în vremurile ultime ale aristocrației române.
      – Nu-mi amintesc, despre ce era vorba?
      – Să vezi ce fază, au scris ziarele vremii despre nunta asta! A fost ultima nuntă mare din oraș, înainte de instalarea comuniștilor.
      Îl las să povestească pentru plăcerea de-al asculta, pentru felul în care reușește să aducă la viață vremuri și oameni despre care doar am citit în cărți.
      Își organizează o clipă amintirile și începe:
___ Eu eram orfan, nu aveam o stare materială foarte bună, deși tatăl meu a fost doctor. Aveam și eu un costum pentru ocazii speciale, însă nu eram prea des invitat în lumea bună. Când m-au invitat la nunta vărului Cioran, sunt sigur că nu s-au gândit că o să dau curs invitației. Locuiam la Arad, așa că era o oarecare distanță până la Brașov. Dar la 16 ani nimic nu este prea greu pentru un tânăr, când e vorba de distracții!
      Zis și făcut! M-am urcat în tren și nu m-am mai oprit până la ușa casei unchiului meu. Era situată central, pe actuala stradă Republicii din Brașov, cum îi stătea bine un director de bancă.
      Am fost întâmpinat de servitoare familiei, care m-a condus la rudele mele. Nu au părut foarte entuziasmate să mă vadă, dar le eram totuși nepot, așa că mi-au zâmbit de conveniență.
      În salon era plin de lume bună, că doar erau la nunta copilului domnului director. Oamenii stăteau adunați în mici grupuri și povesteau. Timid, m-am alăturat și eu grupului format în jurul unchiului meu, dar discuția era cam plictisitoare. Oricum, m-am arătat interesat, pentru că nu aveam idee ce puteam să fac mai bine în acele clipe.
      Pe măsură ce invitații soseau, începeau să apară și fețișoare drăguțe, cu cârlionți, în rochii elegante, care își însoțeau părinții la marele eveniment. La început am schimbat doar priviri, dar tinerețea știe să spargă gheața, așa că nu a durat mult până să trecem la glumele specifice vârstei.
      Și totuși, ceva ne lipsea. Aveam prea multă energie să ne mulțumim cu povestitul. Așa că, atunci când am ochit gramofonul într-un colț al încăperii, am știut că este momentul meu. Am dat o privire prin colecția de discuri si am găsit niște piese foarte la modă pentru acea vreme. De la prima piesă, toți ne-am căutat perechea potrivită și am început dansul. Pe măsură ce melodiile se derulau atmosfera era tot mai încinsă. Nunta devenea tot mai interesantă, iar eu, băiatul orfan, eram persoana de la care lumea aștepta din ce în ce mai multă distracție. Și atunci mi-am zis: Hai să pornim și o Conga! Și am pornit o Conga, dar spațiul casei nu ne-a fost suficient. Am ieșit pe strada, într-o linie lungă, care părea că nu se mai termină. Toată lumea ne saluta, ne aplauda! Se auzea din balcoane: ”Bravo! Trăiască mirii!”. Reporterii nu conteneau să ne fotografieze!
      Scriau ziarele de a doua zi: ”Ultima mare nuntă a aristocrației brașovene! Conga pe străzile Brașovului!”. Mama, ce succes am avut cu dansul acesta!
      N-ai avut tu norocul să prinzi vremurile alea! ___

      Telefonul sună și îi întrerupe șirul povestirilor:
      – Da, am teren de vânzare. Dar să nu pierdem timpul degeaba, spuneți-mi ce suprafață vă interesează? 500 mp, dar ce vreți să faceți acolo, un coteț?! Domnule, aici sunteți la munte, aveți nevoie de spațiu, de vedere către frumusețile naturii din jur! Dacă vreți să vă stea vecinii pe cap, mai bine rămâneți în oraș, la bloc! Hai, la revedere!
Întrerupe subit convorbirea și iritat la culme spune cu voce ridicată:
      – Ei, drăcia dracului! Ăștia nu înțeleg muntele, natura. Vor patru pereți în vârf de munte, unde să iasă la un grătar cu prietenii, unde să-și pună boxele cu care să înnebunească tot satul!
      Apoi iese din cameră bodogănind.
      Eu rămân în continuare așezat comod în fotoliu, încercând să refac conexiunile cu care se juca mintea mea, anterior intrării precipitate a amicului. Nu reușesc să refac echilibrul plăcut în care mă aflam, tulburat de participarea la discuția telefonică. Pornind de la termenii acesteia, îmi revin în memorie plimbările montane pe care le-am făcut și parcă aș vrea să le analizez cronologic. Întotdeauna am fost uimit de frumusețea locurilor și de fiecare dată le priveam de parcă nu le mai văzusem. Însă, cu trecerea anilor, ipocrizia oamenilor mă mâhnește tot mai tare. Lumea spune iubește natura, dar o iubește doar la nivel declarativ. În fapt, nu respectă nimic din ceea ce constituie măreția muntelui.
      Parcă discuția despre nemulțumirile mele nu își are locul aici. Mai multe despre munte, într-o discuție specială cu domnul D. .

Acuarelă marină

Împiedic pași grăbiți de nisipul fierbinte
Și privesc în jur, imaginând o acuarelă marină.

Nerăbdător, mă îmbrac în apa cu reflexii solare
Și întind brațele în căutarea perfecțiunii Crucificatului.

Dau minții libertatea să se joace cu culorile,
Într-o plutire inertă peste pânza fără margini.

Lipesc de cer pescăruși certăreți,
În coborâre verticală, mângâind apoi marea.

Adaug albastrului valuri înspumate, nervoase,
Pline de invidie pe libertatea păsărilor.

Îndrept privirea spre orizontul îndepărtat
Și diluez albastrul cu lacrimi de fericire.

Într-un colț de pânză, mânjesc perfecțiunea
Cu o pată alb-gri, smotocită de briză.

Eliberez din reactorul inimii plasmă
Și îi lipesc incandescența pe linia infinitului.

Suflu peste culorile aruncate dezordonat
Și pânza prinde viață fără de moarte.

…valul îmi tulbură compoziția  …

Mai aproape de cer

Deșert desaga neliniștilor către cer,
în asfințitul ce frânge raze peste creste.
Aș putea
să o umplu cu lumină…

Mătur zarea cu priviri paralele
și cartografiez punctiform imensități de viață.
Aș putea
să înțeleg Nemurirea …

Alerg cai suri pe trepte de nori
și caut vestigiile clipelor trăite.
Aș putea
să regăsesc fericirea…

Exalt la mulțimea alegerilor,
dar mă rușinez de liniștea din jur.
Aș putea, oare,
să dau restart timpului?

Plictis

Trag după mine o plasă veche,
biodegradabilă, de altfel,
și din ea se scurg nevăzute clipe de nisip.

E plictis mare în zona și cum spunea un domn,
mai înțelept decât mine,
mă joc căutând nisipului forme de litere.

Pe dânsul l-am văzut croșetând repede,
Așa e dacă ai vechime,
Dar formele de nisip cer mai multă atenție.

„Din plictiseala are dantela ta așa ochiuri mari?”
l-am întrebat nevinovat,
Dar înaltul Olimp era prea departe ca să mă audă.

Cred că mi-a văzut gura de furnică mișcându-se,
mi-a aruncat o privire superioară
Și m-a trimis direct în plictisul meu.

Probabil avea dreptate când vorbele-i se prăbușeau
Peste mine, insecta,
Cu greutatea aurului din cununa de zeu.

Dar nu am încetat, deși sunt plictisit la maxim,
Să meditez în nimicnicia mea,
La statuile zeilor, mutilate de scurgerea firelor de nisip.

Prada demonului tău

În clinchet de cercei, pași se anunță pe podea.
Deschid scârțâind poarta ochilor
și eliberez gândului cenușiu din genuni.

Asist mut la dezlegarea nodul gordian
și văd mătasea pantalonilor, verde-smarald,
cum planează ireal, într-o mângâiere inocentă.

Stârnit de rotunjimile colinelor,
prin tâmple îmi trec râuri fierbinți,
declanșând alerta de tornadă în radarul emoțiilor.

Unde de căldură mă pătrund
prin vârfurile degetelor tale
și contracții tetanoase cuprind fibrele amorțite.

Limita dintre noi dispare lent.
Spațiul intim e invadat prin alunecare,
fără împotrivire, în căutarea adâncurilor.

Picături de sudoare izvorăsc,
ca măsură a haosul dezlănțuit,
și se agață în imponderabilitatea dintre noi.

Înotăm legați cu tunete și fulgere,
vaccinați de energia primară,
și pierdem măsura timpului în muzica clipelor.

Într-un final, sevele noastre se contopesc
în albia pură a începuturilor,
în țipătul păsării spin…