Gând nerostit

Mă îndoiesc
de gândul nerostit,
izolat la mansardă,
în mica lui garsonieră,
plin de bravadă,
de șansa lui
de a purcede în realitate.

Deseori,
aș vrea să-i dau drumul,
să-l las liber,
să-l văd jucându-se.
Însă, e doar un copil,
unul neastâmpărat,
și m-am temut
să nu se rănească
în spinii vieții,
să nu facă alergii
la gusturile lumii.

Știu,
nu am argumente
pentru lipsa de încredere.
Mai știu că,
oricât de solide,
lanțurile nu pot opri idei.

Și totuși,
cum aș putea
să tai
legătura ombilicală,
să las
logica rece
să învingă?

E doar un copil...

Sunt doar vânt

Vânt vagabond ce curge peste noi
Nu cere bani, dar lasă oameni goi,
Uscați de sentimente, doar cuvinte
Mimând trăiri și aduceri aminte.

Fără să-i pese de neagra noapte,
Duce alai de frunze moarte
Cu mii de suflete înaripate,
În stoluri de inimi nevinovate.

Îmi pare că-i un fur ce mi-a luat
Tot ce e viață și c-am eșuat,
Plătind cu idealuri și vechi vise,
Încorsetat în clipe compromise.

- Unde ai ascuns vrerile mele?
Strig disperat, plutind printre stele.
- Eu zile bune pun în buzunare,
Iar supărări ascund printre pahare.

Nu m-alunga,
Sunt doar un vânt ce-aduce alinare...

Între vers și multivers

Sunt pe o pantă
căreia
nu-i cunosc sensul.
Lovit de realitate,
am pierdut
simțul orientării.

Dacă plec urechea la bârfe,
unii îmi spun că urc
treptele înțelepciunii.
Dar treptele scârțâie,
iar gândul se sincronizează
cu imaginea odăii bunicilor.

Dacă aș acorda atenție altora,
i-aș auzi cum anunță pompos:
"- Timpul pe care ai călcat ieri,
care ți-a dat trăirile de azi,
fără grija zilei de mâine,
spre adâncuri te poartă."

După atâtea contradicții antagonice,
rearanjez scaune goale
în jurul marii tăceri.
Pregătesc un spectacol,
cu ochi țintiți pe un nou vers,
un uni-vers,
pe care-l mai caut
în săpăturile arheologice prin vreme,
un spațiu strict personal,
ce nu va accepta să fie parazitat
de apariții tranzitorii.

Toți mai visăm câteodată,
pășind prin ferestre
cu deschidere spre necunoscut...

Semne de haos

Citesc azi semne
despre semne mii,
ce trec grăbite printre noi,
purtând un înveliș sumar,
de gânduri gri.

Încerc în vechi costume
să le îmbrac, în rochii,
să le descopăr sentimente,
necunoscute căi să le dezvălui,
de ele-ncercând să mă apropii.

Incoerente sunete emit,
brutal mă țintuiesc cu ochii,
emană un soi de ură
mișcându-și degete haotic
pe suprafețe ce par vii.

Semne ard un prezent incert,
cu zâmbete imberbe, de copii
treziți într-un decor de timp pierdut,
prea amețiți de lunga adormire,
suflete saturate cu iluzii.

Se licitează clipele fictive,
se-acceptă chiar și vechi utopii,
la masa rotundă, din bătrân trandafir,
jocul are miză, are un mobil,
să crească pân-la cer entropii.

Cu semne mii
de gânduri gri,
în vechi costume, rochii,
încerc să mă apropii.
Îmi țintuiesc doar ochii
pe suprafețe vii,
cu zâmbete imberbe, de copii,
saturat cu iluzii
și clipe fictive și vechi utopii,
crescând pân-la cer entropii...

Așteptând Pruncul

Suntem
bătrâni de gânduri nerostite,
tăceri cad valuri peste noi,
avem azi fețele umbrite
de disperare și nevoi.

Suntem
sătui de-atâta așteptare,
miracolele nu mai vin,
iar timpul nu are răbdare,
ne intră-n fluxul sanguin.

Mai ieri
eram copii printre părinți.
Mâine
ne-am bucura să fim bunici.
Cândva
noi toți plângeam că ne cresc dinți.
Curând,
vom fi doar vânt trecând pe-aici.

Astăzi
trăim un timp probabil,
visând la steaua magilor,
sperând c-anunțul e valabil
și vine Pruncul salvator...

Șase-șase

Dau cu zarul
în necunoscut,
siluetă întunecată,
agresivă,
mă așteaptă după colț
și-mi dă fiori-
seamănă cu ziua de mâine...

În vacarmul cotidian,
în abisul de neliniști,
de umbre ce se dizolvă
în marea de ceață,
voci stinse se aud:

"Poate,

ne-am fi iubit mai mult
fără eterna căutare
a piesei lipsă
din puzzle-ul fericirii...

Poate,

ne-am fi potolit setea
de adevăruri personale,
dacă ochii mei ar fi sorbit
strălucirea ochilor tăi...

Poate,

ne-am fi simțit sufletele mai ușoare
fără grele poveri,
ură și venin,
pârjolind câmpii de iubire..."

Dar,
cupele noastre au fost
neîncăpătoare
pentru așteptări,
netransparente
pentru sentimente.

Dau cu zarul:
Șase-șase!
Poarta-n casă
are chei ruginite,
nu mai deschid de demult
căi rătăcite...

Când simt că sunt român

Ce-o fi însemnând să fii român
Când nu știi ce îți curge-n vene?
Dar tricolorul cel bătrân
Îți poate crește-n aripi pene?

Mă simt român pe drum de munte,
Când ating cerul cu-o privire,
Cântând cu-amici la Vio-n curte
Despre-nălțare și iubire.

Mă simt român când merg pe stradă
Și mă opresc la o poveste,
Când văd bunica în ogradă,
Dar știu că-i azi în lumi celeste.

Mă simt român când aud versul
Ce leagă floarea de albastru,
Când din bronz naște universul
Păsări măiestre, pe-un pilastru.

Chiar de nu știu ce-mi curge-n vene
Și tricolorul e bătrân,
Azi aripi am cu mândre pene
Și sufletul îl simt român.

Automatul de cafea

Conectat la rețea,
eu, automatul de cafea,
aștept persoane
interesate
să apese pe butoane,
să aleagă
din variante disponibile,
clipe de fericire,
să le facă posibile.

Colectez multe replici,
le repet îndelung,
mă încarc cu dorințe,
le desfac și le ung,
apoi, tandru,
îți spun cum s-aplici.

"Pentru o viață lipsită de zahăr,
de două ori apasă aici!"-
ofer supliment, ca un mahăr.

"Pentru o viață la maxim trăită
răsucește spre dreapta butonul de frici!"
și neagra cafea îți va fi servită.

Ofer bogăție de variante,
toate sunt neobișnuite
sau cel puțin extravagante.

Însă acum, singur, mă tulbur
și nu-nțeleg cuvinte,
nu-i nimeni să-mi întrebe steaua
"De-acuma înainte,
tu, cum îți vrei cafeaua?".
Nu-i nimeni împrejur, îți jur!

Ce simt eu azi, nici nu contează,
automat sunt fără vină,
iau din rețea doar sentimente
ce vin flămânde de lumină
și vor cafeaua mea drept oază.

Te mint când zic că nu contează...

Vieți pe sârmă

Din întuneric spre lumină,
pe sârma subțire,
învelită în lăstari de trandafir,
pășesc
amestecând pași nesiguri
printre gânduri împietrite.

Vântul nebun
mă doboară
în hăul din mine,
printre suflete pierdute,
mă aruncă
în ape dezlănțuite,
ce-și sapă făgaș spre iertare,
mă trimite
în teritorii necartografiate,
cultivate cu iluzii.

La fiecare pas,
încarc în talerele balanței
spini peste care am pășit
și trandafiri culeși pe drum,
clipe de fericire
și momente de deznădejde.

Înaintez
fără să privesc către pământ,
fără să ridic fruntea spre cer,
însă printre lacrimi
agățate de colțul ochiului,
îi caut pe cei care au fost,
pe cei ce mi-au hrănit echilibrul
cu bucăți de suflet
într-o lume obosită,
ce-și caută liniștea rătăcită.

Drept în față,
stă ziua de mâine,
în leagănul cu îndoieli,
jucându-se cu speranța în viitor.

Înapoi
nu mă mai uit de mult,
aproape că i-am uitat fața
zilei de ieri.

Înapoi
nu mai există
cale de întoarcere.

Înapoi
nu mai sunt nici măcar fărâme
de Noi...

În ceață

Se-neacă ceața densă 
în râuri reci de gri,
prin marile orașe,
sub strigătele vii.

Cer nopții prea speriate
s-aducă ajutoare
vin ambulanțe albe,
nu-i nicio sărbătoare.

Speranțe zvârlcolite
se urcă către cer
cu soare ce răsare,
umbre se nasc și pier
în tandră-mbrățișare,
minune peste lume,
în cețurile albe
doar timpul face spume.

Vin zilele prea scurte
și nopțile prea reci,
e vremea mea s-arunc
cadouri de la greci...

Cuvinte tăcute

Când cad cuvinte fără rost,
Buze se pierd în murmur surd,
În jur nimic nu-i cum a fost,
Doar sunet de sirene SMURD.

În talere atârnă vieți,
Cu ce am spus sau ce-ai spus tu,
Făr' s-aruncăm ca precupeți
Cu adevăr uitat sau nu.

Aș fi putut să nu observ
Că focul nu mai este viu,
Că tu ai vrut să-ți fiu doar serv,
Că lași în urmă doar pustiu.

Ai fi putut să-mi ceri mai mult,
Dar ai ales numai tăcere,
Nu ai crezut c-o să te-ascult,
Nu mi-ai cerut nicio părere.

E-atâta liniște-ntre noi
Că moare timpul de plictis!
Ce-ar fi de împărțit la doi?

Doar amintirea unui vis...

Anunț către țară

În marea de suflete sterpe,
în concubinajul perfect,
la limita dintre ziuă și noapte,
speranța și teama au ca subiect
teritorii și vise deșarte.

În astfel de ape
lipsite de speranță,
nu știu să înot,
mi-e teamă
de adâncuri nepătrunse.
Să mă scufund nu pot.

În astfel de ape
acoperite de gheață,
nu pot nici să judec,
mi-e teamă
ca logica lucrurilor
să nu fie un eșec.

Astfel, am așteptat
momentu-n care,
speriat,
un colac să primesc, de salvare,
îmbibat
cu senzații bio, dar amare,
testat
pe mine, de producătoare,
înfometat,
să-mi potolesc foamea cea mare,
foamea de viață,
ce omul veșnic are.

Și chiar din clipa următoare,
eu vă anunț cu-adânc respect,
dieta mea fără răbdare
aș vrea să aibă alt aspect

lipsit de sentimente calculate,
lipsit de gesturi care nu au sens,
cu multe mângâieri ce par uitate...

poezii, poeme, scrieri