Margini de abis

Ce simte pădurea
Când ramul e trist?
Ce simte ramul
Când frunza-i se veștejește?
Ce simte frunza
Când plutește ușor spre pământ?

Ce simte inima
Când zboruri intră-n vrie,
Scăpate de sub control?
Doar pași alunecând
Pe margini de abis
Îi cunosc încleștarea...

Așteptând culori

Astăzi sunt departe,
Ascuns printre șoapte
De vise pierdute,
Printre păsări mute.

Zbor prin grii nori,
Lipsit de culori,
Cu gânduri pe față,
Strânse-n flori de gheață.

De te simți la fel
Ia-mă-n portofel
Și urlă la lună
Ca lumea nebună,

Caută-mă-n zori
Printre reci fiori,
Mângâie-mă blând
Și cântă-mi în gând,

Să-mi alungi tristețea,
Să-ți simt tinerețea
Clocotind în vine,
Pentr-un strop de bine.

Doar să nu mă minți
Cu buze fierbinți...

Lumină și întuneric

Ca un bunic bonom,
mă mângâie pe creștet
soarele târziu,
parcă prea obosit
de multa cunoaștere.

Are riduri pe față,
năpădit fiind de grijile zilnice.

Razele-i sunt prăfuite
de necunoscutele drumului străbătut,
cel fără de început,
cel fără de sfârșit.

Cu o atingere ușoară,
își varsă prin mine
căldura degetelor părintești,
alimentate la sânul sufletului.

În jur,
senzație perfectă de liniște,
ai zice că e pace,
că sorii sunt veșnici.

Și totuși,
ceva mă pune pe gânduri,
îmi alungă starea de bine,
mă scoate din visare,
mă trântește în realitatea imediată.

În mijlocul cadrului perfect definit,
pe filmul meu se ivește o flacără 
și apoi un gol imens,
cu margini clar definite,
în formă de inimă.

O strălucire puternică
mă face să întorc capul,
doar pentru o clipă,
suficient ca ea
să dispară de lângă mine,
să se piardă.

N-ai crede câtă lumină se ascunde
în întunericul absolut...

Între gânduri

Venit din cele patru zări, un gând
În buzunarul de la piept îl port,
Și la plimbare printre voi îl scot
Când mi-amintesc de el, din când în când.

E un copil ce-i veșnic în balanță,
Îl leagăn eu, să creadă că-i în zbor.
El amintiri intinde pe covor
Și strânge lucruri fără importanță.

De vrei să-ți dau vreo doi bănuți
Să te despărți de-al tău, să-l vinzi ,
Ți-aș zice ca "Noroc!" să prinzi,
Făr' să îl vezi, făr' să strănuți.

Din vise cad prea des pe el,
Ar fi, se crede, noua mea saltea,
În zile reci de iarnă, fără nea,
Spre cer când sar, fără de țel.

Iar când prin mine trece și mă minte,
Ca glonț din pușcă, vine cu viteză,
Timpul răsuflă și îmi face freză,
Mă dă cu pudră, mă leagă de cuvinte.

Când vine seara, se-apropie și mă bate
Îmi dă cu dor de ducă să-mi ajungă
Și-i caut ghete noi în ziua lungă,
Să-l iau cu mine, lumea vom străbate.

Azi împreună suntem și din carte
Filozofăm cu viață despre moarte,
Într-un șpațir prin zilele deșarte...

Suflete rătăcite

Gânduri agitate 
încalcă reguli de circulație,
intră în coliziune
fragmente umane,
realități virtuale
se amestecă în timpul curent.

Întind pe pâine
imagini de colecție,
pietre de hotar
scrâșnesc în dinți,
înghit cu noduri
caractere de carton.

Nu-i nimic,
vine ea, ploaia,
și potolește
rătăcite,
entropice suflete...

Atenție, cad pene!

Cad pene albe
din flori de cireș nenăscute,
plutire rece, ireală,
către un pământ sătul de iarnă. 

Vreau să le prind
cu vârful degetelor,
dar îmi scapă,
se strecoară nevăzute,
fără să le simt mângâierea,
gânduri în noianul de amintiri.

Ridic ochii și cer,
cer cerului îndurare,
sperând să mă potrivesc
în forme nepotrivite,
în tipare de anotimpuri
care,
până de curând,
îmi erau necunoscute.

Cad pene albe peste timpul meu.

Mersul pe sârmă

Am un gol imens în stomac, 
cât o roată de cer, 
și mi-e teamă, 
s-ar putea ca prin el 
să treacă rachete. 

Nu știu când a apărut, 
nici de unde. 
dar, sunt aproape sigur, 
nu e de la vreo bazuka, 
nici de la știri, 
nu le mai ascult. 

Însă, stai așa,
eram cu ei la taclale, 
cu prieteni vechi, 
iar ei și-au deșertat poverile.

Erau pline de material explozibil, 
atât de mult, încât
nu am reușit, 
fără cunoștințe de specialitate, 
să opresc detonarea. 

Am încercat să ofer echilibru, 
dar suflul exploziei m-a copleșit. 

Mi-e tot mai dificil mersul
pe sârma vieții... 

Copil cu( )minte

6 ani. Singur acasă. Ușa închisă cu yala, fără cheia de deschidere în interior. Ce să și faci?!
Am început să organizez armatele de indieni și cowboy, le-am pus să se bată, până când le-au căzut penele și li s-au rupt puștile. S-au plictisit ei, m-am plictisit și eu de stat în casă într-o dimineața de vară, cu cer senin și fără pic de vânt.
Pe balconul lung, am dat câteva ture cu mașinuțele, apoi am vrut să văd dacă gașca din cartier e pe afară, dacă nu cumva au ieșit băieții la joacă fără mine. Nu se vede mare lucru din spatele marginilor înalte ale balconului. Eu sunt cam mic și nu mă ajută nici faptul că balconul este la etajul doi. 
Astfel încât, caut și găsesc rapid o rezolvare. Aduc un taburet din bucătărie și dintr-o dată văd peste marginea balconului. Mă aplec spre exterior, curios dacă vecinii de la etajul inferior sunt acasă. Nimic. Liniște totală.
Privesc gazonul verde din curtea blocului și mi se face chef de ieșit afară. Dar cum să ieși când ai tăi părinți te-au încuiat în casă, fără să-ți lase cheie?
Mare lucru! Pe exteriorul balconului e o margine pe care aș putea călca și de care m-aș putea agăța apoi cu mâinile, să cobor în balconul de sub mine și de acolo - jos. Mai e și un separator între balcoanele de la același etaj, care m-ar putea ajuta să ajung mai ușor la balconul inferior.
M-am uitat încă o dată către piață, să vad dacă nu cumva se întoarce maică-mea de la cumpărături. Nimic la orizont, nimeni în curtea blocului. 
Mai stau mult în casă?! Nu! Mi-a ajuns! În plus,  aș putea să fiu primul din gașcă care iese azi în curtea blocului.
Primul pas nu-i prea greu. Am trecut piciorul peste marginea balconului și mă țin cu mâinile de beton. Îl trec și pe celălalt, iar cu vârful degetelor de la picior caut bordura exterioară. Am găsit-o cam greu, dar acum stau pe gânduri. Oare cum o să-mi cobor mâinile pe marginea exterioară? 
Mă deplasez încet de-a lungul balconului către peretele blocului, unde tocmai am văzut un cablu ce vine de la etajele superioare și pare să continue până jos. Mă prind hotărât cu mâna dreaptă de cablu. 
Deasupra geamului de la bucătăria vecinului de la 1 văd o grindă. Calc cu piciorul pe marginea ei. Mă las cu corpul încet în jos, până când ating cu cealaltă mână marginea balconului. Cu o mișcare rapidă, mut și mâna dreaptă pe bordură. Dar se pare că nu mi-am calculat bine mișcarea și în acest moment mă dezechilibrez. Încerc să-mi încleștez degetele de beton, dar corpul pendulează spre interiorul balconului și mâinile mele cedează. Asemenea unei pisici cu mai multe vieți, aterizez în picioare în balconul vecinilor. 
Abia acum îmi dau seama ce am făcut. Prin ușa deschisă de la camera mare nu se aude niciun zgomot din interior, însă gândul că cineva m-ar putea găsi acolo, mă îngrozește. Intru în panică. Singura rezolvare ar fi să părăsesc acest balcon cât mai repede. 
Nu-mi dau seama cum, dar am trecut peste marginea balconului și am ajuns la bordura exterioară. Conștientizez că ideea mea cu coborârea lentă, agățat de bordură, nu e o soluție viabilă. Însă nu mai este drum de întoarcere. M-am mai uitat odată spre iarba din curtea blocului și, fără să mai stau pe gânduri, am sărit. 
Aterizarea pe iarbă nu a fost una blândă și nici prea plăcută. Mi-am scuturat involuntar capul, apoi mi-am privit mâinile și picioarele. Nu curge sânge pe nicăieri!
N-am mai pierdut timpul de pomană și am început să-mi strig prietenii, să-i fluier codat, să iasă afară. 
E o zi prea frumoasă ca să stai în casă!😉

Zilele Moșului

Februarie se apropie de final și isteria stârnită de palindromul anului este pe cale să fie înlocuită de o altă isterie generalizată – alegerea babei. Lumea speră ca ziua aleasă, „baba personală”, să fie una frumoasă, să aducă un an mai bun, mai rodnic.
Chiar și Moșul de la Kremlin a pus ochii pe o babă. Doar că el nu așteaptă ca destinul să îi ofere o zi frumoasă, ci a pus ochii pe soarele altora și acum vrea să fie doar al lui.
Moșul uită că bucuria personală nu poate fi clădită pe durerea celor din jur. Uită că acum ar trebui să se bucure de lucruri simple, cu adevărat importante pentru sufletul lui, o plimbare prin parc cu nepoții, o poveste spusă acestora la culcare.
Dar Moșul nu și nu, el vrea baba vecinului. A pus ochii pe ea de când era tânăr crai, iar acum vrea să o aibă, chiar dacă baba e a altcuiva.
Nu-i pasă că baba are fii și fiice, că are deja nepoții ei, că a ales să-și ducă viața pe alt drum decât cel dictatorial, gândit de el.
Așa că și-a luat hârlețul, și-a pus cizmele negre și a început să întoarcă cu susul în jos brazdele și viața din curtea babei. Nu i-a păsat de ceea ce spun vecinii, nu i-a păsat de lacrimile copiilor ce părăseau curtea înspăimântați de scânteile ce țâșneau din pietrele lovite de hârleț, nici de coloanele lungi de oameni ce își căutau liniștea și speranța pe alte meleaguri. Ba chiar a declarat că mai bine dă foc lumii întregi decât să renunțe la babă.
Chiar nimeni nu vede că Moșul suferă de tulburări emoționale și că are nevoie de ajutor specializat??

Fluturi

De crezi că nu mai e speranță,
Lasă-ți privirea pe culori,
Admiră-i cum se joacă-n flori,
Și-o vei afla, cu siguranță!

Dacă prietenii dispar,
Dar tu, în ei încă mai crezi
Și-n jur doar binele îl vezi,
Nu fii un fluture-n viespar!

Când lumea calcă pe idei
Și Marte nu e dintre luni,
Ci diavol adunând legiuni,
Aripi de flutur să îți iei.

De simți că tânăr nu mai ești,
Nu lăsa fluturii să moară,
N-or să se nască a doua oară
Cât tu prin viață rătăcești!

Faleze

Când pe trepte de timp urc și cobor 
cu pașii tăcuți călcând pe cuvinte,
din stranii amintiri naște un dor
un parfum exotic, de vremi fără minte.

Pictez pe pânza ochilor închiși,
arunc vopsea albastră în cele patru zări,
pun pescărușii vechii lumi, proscriși
de suflete ce și-au pierdut iubiri prin gări.

În albul valurilor ce se sparg,
aștept ca puzzle-ul să se preschimbă-n chip,
reflexii aurii mă cheamă-n larg,
dar vânt tomnatic șterge urmele-n nisip.

Aștept un telefon să sune iar'
din acel vechi sacou, dar buzunaru-i rupt.
Spre marea pustie strig în zadar,
între noi e o faleză, e malul abrupt ...

poezii, poeme, scrieri