Mono

Sunt sunetul mono,
desprins dintr-o veche bandă magnetică,
pierdută într-un sertar șubred,
de care nimeni nu mai știe,
de care nimeni nu mai are nevoie.

Am o poveste fără „A fost odată ca niciodată”,
pe care o desprind din zgomotul de fond
și o așez pe foaia impecabil de albă,
ascultând ritmul metronomului.

Totul prinde viață odată cu noi,
noi doi, mici puncte rezonante,
dăruite la început de drum,
după înălțimea momentului,
cu cheie și linii.

Acolo am găsit linia melodică,
una fredonată de toată lumea,
în care aruncam din plictiseală
ba cu un diez, ba cu un bemol,
condimentând trăirea noastră.

Doream integrare în cântarea universală,
așa că am încercat să păstrăm măsura,
să nu fim motiv de bârfă printre vecini.
Cu toate astea, trebuie să recunosc,
nu ne-au lipsit nici acutele și nici gravele,
nici chiar momentele de pauză vocală.

Un glissando a schimbat viața așa cum o știam
și două puncte noi s-au ivit pe portativ,
pline de energie, de strălucire,
conectate de noi printr-un legato strâns,
în tempo-uri de la largisimo la prestissimo.

Deși e poveste nemuritoare,
timpul s-a scurs ireversibil,
în succesiuni de crescendo și diminuendo.
S-au scurs de pe portativ și feții frumoși,
zburând după fete de împărat.

Atunci, am rămas doar noi doi,
singuri, ascultând muzici diferite,
trăind în partituri diferite.

Atunci, am devenit un sunet mono…

Nuci, portocale și altele…

Trist și îngândurat,
îmi târâi mecanic pașii pe stradă.
Mă rostogolesc prin deșertul de oameni,
abandonat pe întinderea de fețe necunoscute,
transpirat prin toți porii singurătății,
cuprins de o sete imensă după persoane dragi.

Încerc să înțeleg unde greșesc,
care e defectul ce-mi macină sufletul,
ce mă oprește să rezonez
cu maldărele de paie ce-mi împiedică pașii.

Încerc să le deslușesc formele,
să le integrez în colecția mea de fructe,
fructe cu caractere puternice.

Așa că, le iau la rând,
le privesc, le analizez, le organizez.

Mă bat la cap Nucile,
încăpățânate,
închistate în întuneric interior,
să le eliberez din închisoarea.

Mă îndeamnă să le storc, Portocalele,
pline de exotism,
cu obrajii încărcați de culoare,
împrăștiind parfumuri vii.

Mă fac să uit prezentul, Prunele,
îmbrăcate sobru,
zbârcite de timp,
emanând demnitatea anilor.

Pentru cele pe care nu le înțeleg,
ar trebui să mai iau niște lecții de viață
la grădina botanică…

Monitor de sentimente

Nisipul fin se scurge peste mine,
într-o clepsidră plină de-amintiri,
se-nchid ferestre și se trag cortine,
pășesc pe scenă fostele iubiri.

Cuminți silfide-n râuri de lumină
fac un balet al primului sărut,
sub gene lungi – priviri pline de vină,
temeri de eve, de necunoscut.

Un pas în doi și-apoi un râs șăgalnic,
privirea îți alunecă tăcut,
săgeți de foc în piept te ard amarnic,
e doar un rol de film prea cunoscut.

Stau în adâncuri cu lumina stinsă,
e întuneric și nu deslușesc
năluca cea zglobie, prinsă
în vechi trăiri, ce încă m-amăgesc.

Emoțiile vechi prind ritmul cardiac
și EKG-ul trist pictează munți,
punctează vise sub flori de liliac
și fețele a doi oameni cărunți…

Duminica, târziu – blues

E o duminică târzie,
într-un decembrie cenușiu și înghețat,
când stai cu perna trasă peste cap
să te ascunzi de ce a fost și mai ales de ce n-ai fost.

Țipă la mine o chitară pe YouTube,
din corzile sufletului ciupește,
îl înalță fără limită și apoi,
îl trântește mai jos decât credeam că-i posibil.

Iau notele la piept una câte una
să le încălzesc sau să mă încălzească,
nici eu nu știu…
Cine de cine mai are grijă?

Peste vibrația chitarei,
o voce răgușită, spartă.
se confesează tânguitor
despre iubire, trădare, înghețul din inimi.

Lacrimile-mi se scurg pe griful chitarei,
într-o târzie duminică de decembrie…

Tu/Toi

Contabilizez ultimele frunze
ale arborelui comun,
în după-amiaza ploioasă.
Închid ochii
sperând să regăsesc realitatea.
Presiunea e scăzută în atmosferă
dar imensă în capul meu.
Încerc să înțeleg
gesturile tale, vorbele tale,
să-ți aflu motivația cuvintelor reci,
a distanței dintre noi.
Marchez în casă plusuri și minusuri,
iar sunetul de clopoțel anunță straniu
un total critic:
avem o relație pe roșu…
Trag concluzii peste sentimente,
peste dragostea ce mă strânge în cătușe.
Acum, sunt prea sătul
de tot și de toate.
Aș vrea să materializez vise de copil,
să plutesc detașat peste istoria dintre noi.
Mă simt vinovat când fac ceva,
vinovat, chiar și când nu fac nimic.
Nu îți înțeleg așteptările,
nu-ți mai simt dorințele,
îți văd doar agitația, nemulțumirea.
Probabil, s-a închis deja fereastra cu vedere la mare
și în fața mea nu mai sunt decât
obloane uscate,
mult prea uscate ca să poată partaja sentimente,
stânci tăioase,
mult prea tăioase ca să poată mângâia suflete.
În rest, doar abisuri de indiferență…

Anotimp în trei

Speranța fără de speranță
își plimbă nepăsarea peste umbra ta
cea tolănită pe frunze moarte
precum anii istoriei noastre comune.

Conturul fostei iubiri,
pulsează încă în ritm carotidian
spărgând cercuri concentrice
de timpanul amintirilor.

Ochii, umeziți de sentimente
împrăștiate printre frânturi de viață
gravate în sticla cu decepții,
privesc pierdut proiecția timpului.

Umbra de viață, impersonală, rece,
inundă magia flăcării,
iar pe buzele tale simt
doar pelinul ultimelor anotimpuri.

ADN-ul amestecat în cenușă
ascunde în adâncuri vechi curcubeie,
spirite pierdute, ce se vor regăsite
în inspirația comună a clipelor.

Continuu numărătoare anotimpurilor,
chiar dacă am ajuns la trei…

Iartă-mă

Iartă-mă, pădure!
precum vântul, am răscolit covorul de frunze galbene
și am tulburat țesătura arahnidelor…

Iartă-mă, pădure!
ochii mi i-am ridicat să îmi colorez visele
și ei și-au înmuiat pensula în coroana ta…

Iartă-mă, pădure!
am mângâiat mușchiul încă verde
și l-am simțit vibrând de plăcere…

Iartă-mă, pădure!
la rădăcinile frumuseții tale am adus ofrande
și, uimit, am uitat să cad în genunchi …

Iartă-mă, pădure!
senzorii mei, înnebuniți de nebunia gătelilor tale,
mă țin într-o încremenire totală, nevinovată,
îmi încătușează orice mișcare
ce ar putea să tulbure echilibrul culorilor tale…

Poveste veche

Uliul fixează pământul
cu aroganța cezarului
ce-și urmărește cohortele multilingve
de pe colinele Romei.
Pământul e plat, iar la colțurile lui
stau biete turturele,
ofrandă zeului sufletelor prădătoare.
Conștiință bolnavă de nepăsare,
uliul adoră curtea imperială,
dar e plictisit de murmurul turturelelor.
Ființe adaptabile,
turturelele află curând
cum pot gâdila ego-ul acestuia
și mai ales
că pot primi pana galbenă la butonieră
ca în orice împărăție
murmurând osanale…
Concurența devine acerbă
pentru un loc în corul plisc-uitorilor
repetând la unison:
Ave, Cezar!

Aerul rarefiat al înălțimilor
dă chiar și uliului iluzia
că într-o zi va fi vultur…

Suntem cu toții bolnavi,
deja e epidemie!

Dacă dragoste ar fi…

Dacă dragostea ar fi
un joc cu „X” și „O”,
mi-ar fi foarte greu să-l câștig,
deoarece eu mă visez cu toate literele alfabetului…

Dacă dragostea ar fi
ochiul de smarald al pădurii,
aș vrea să plutesc pe lacrima ce-i scaldă irisul,
având sclipirea ochilor tăi printre vârfuri de brazi…

Dacă dragostea ar fi
o poveste la gura sobei,
mi-aș dori să fiu lemnul ce arde molcom,
să-ți dau mângâierea caldă a sufletului meu.

Dacă ar fi dragoste,
clipele s-ar amesteca cu fulgere,
tobe ar bătea ritmul inimii,
iar eu, cu ochelari de cal,
nu aș vedea pe nimeni altcineva…
…nimeni altcineva în afară de tine!

Autoportret de cauciuc

Am un suflet de cauciuc:
dacă mă vrea stânga, mă întind în stânga,
dacă mă vor toate punctele cardinale,
nu vreau să dezamăgesc
și mă împart la fiecare,
după necesități.

Fiind de cauciuc,
lumea mă tratează cu
indiferență și răceală
și crede despre mine că
nu am trăiri personale,
nu am nevoi personale,
nu am decât suflet de închiriat.

Însă, tensionat la limită,
deseori răspund asemenea unei corzi
care la o mică ciupitură
se dezlănțuie și începe
să-și dezvăluie sentimentele,
să-și strige durerea,
să-și cânte dorurile.

Mă mulțumesc cu starea mea elastică,
iar când mă gândesc la mulțime,
mulțimea celor care mă înconjoară,
e chiar o bucurie să poți
să le fii de folos,
să le donezi din energia ta,
să le oferi la greu un umăr primitor.

Partea întunecată mă distrează copios, insistând
să fiu înghiontit,
să fiu călcat în picioare,
însă am o satisfacție deosebită să-i răspund
forței de acțiune ce mi se aplică cu măsura întreagă a
forței de reacțiune de care sunt capabil.

Așa îmi mai amintesc și eu de principii!

În casa mărului

Întind firele de vânt tomnatic
la ușa mărului roșu-aprins,
și bat de trei ori,
curios să-i cunosc locatarii,
să-i invit la o șuetă.

Îmi deschide un individ morocănos,
un rocker ofilit, plin de inele,
însă nici nu apuc să-l salut,
că se retrage cu ostentație,
târându-și colanții dungați.

Ce bădăran! Total lipsit de politețe!

Briceagul îmi sare din buzunar,
despică casa mărului în cele patru zări
și îmi dezvăluie un interior înghesuit,
dormitor de pitici având culcușuri modeste,
holuri înguste, pline de resturi alimentare.

Individului ăstuia nu i-a spus nimeni că are o viață de vierme?!!

Conga cu domnul D.

      Cad frunze îmbrăcate în culori de sezon, alergându-se nebunește, jucându-se de-a prinselea pe adieri de vânt. Dacă n-ar fi soarele atât de arzător, ai crede că multitudinea de culori din jur e o broderie, opera unei bătrâne doamne, pierdută în obiceiuri necunoscute lumii de azi, și nicidecum semnalul de tragere al cortinei peste al treilea act al anului.
      Gânduri îmi zboară asemenea frunzelor, plutind peste amintiri pe care le credeam demult șterse. Le regăsesc bine protejate în cocon și surprinzător de vii. Sunt chiar deranjat de vitalitatea unora dintre ele.
      Brusc, derularea se oprește și o imagine ștearsă prinde contur. Măriri succesive scot la iveala detalii de care nu-mi mai aminteam. Parcă aș manevra un microscop ce-mi arată celulele unei frunze, dar în locul celulelor mi se arăta detalii ale clipelor din viața mea.
      Sunt trezit din reverie de glasul unui amic care tocmai a intrat în încăpere:
      – Ți-am spus ce am făcut la nunta de la Brașov a vărului Cioran?
      Cunosc povestea, dar cum să strici plăcerea unui domn în vârstă, care și-a trăit copilăria în vremurile ultime ale aristocrației române.
      – Nu-mi amintesc, despre ce era vorba?
      – Să vezi ce fază, au scris ziarele vremii despre nunta asta! A fost ultima nuntă mare din oraș, înainte de instalarea comuniștilor.
      Îl las să povestească pentru plăcerea de-al asculta, pentru felul în care reușește să aducă la viață vremuri și oameni despre care doar am citit în cărți.
      Își organizează o clipă amintirile și începe:
___ Eu eram orfan, nu aveam o stare materială foarte bună, deși tatăl meu a fost doctor. Aveam și eu un costum pentru ocazii speciale, însă nu eram prea des invitat în lumea bună. Când m-au invitat la nunta vărului Cioran, sunt sigur că nu s-au gândit că o să dau curs invitației. Locuiam la Arad, așa că era o oarecare distanță până la Brașov. Dar la 16 ani nimic nu este prea greu pentru un tânăr, când e vorba de distracții!
      Zis și făcut! M-am urcat în tren și nu m-am mai oprit până la ușa casei unchiului meu. Era situată central, pe actuala stradă Republicii din Brașov, cum îi stătea bine un director de bancă.
      Am fost întâmpinat de servitoare familiei, care m-a condus la rudele mele. Nu au părut foarte entuziasmate să mă vadă, dar le eram totuși nepot, așa că mi-au zâmbit de conveniență.
      În salon era plin de lume bună, că doar erau la nunta copilului domnului director. Oamenii stăteau adunați în mici grupuri și povesteau. Timid, m-am alăturat și eu grupului format în jurul unchiului meu, dar discuția era cam plictisitoare. Oricum, m-am arătat interesat, pentru că nu aveam idee ce puteam să fac mai bine în acele clipe.
      Pe măsură ce invitații soseau, începeau să apară și fețișoare drăguțe, cu cârlionți, în rochii elegante, care își însoțeau părinții la marele eveniment. La început am schimbat doar priviri, dar tinerețea știe să spargă gheața, așa că nu a durat mult până să trecem la glumele specifice vârstei.
      Și totuși, ceva ne lipsea. Aveam prea multă energie să ne mulțumim cu povestitul. Așa că, atunci când am ochit gramofonul într-un colț al încăperii, am știut că este momentul meu. Am dat o privire prin colecția de discuri si am găsit niște piese foarte la modă pentru acea vreme. De la prima piesă, toți ne-am căutat perechea potrivită și am început dansul. Pe măsură ce melodiile se derulau atmosfera era tot mai încinsă. Nunta devenea tot mai interesantă, iar eu, băiatul orfan, eram persoana de la care lumea aștepta din ce în ce mai multă distracție. Și atunci mi-am zis: Hai să pornim și o Conga! Și am pornit o Conga, dar spațiul casei nu ne-a fost suficient. Am ieșit pe strada, într-o linie lungă, care părea că nu se mai termină. Toată lumea ne saluta, ne aplauda! Se auzea din balcoane: ”Bravo! Trăiască mirii!”. Reporterii nu conteneau să ne fotografieze!
      Scriau ziarele de a doua zi: ”Ultima mare nuntă a aristocrației brașovene! Conga pe străzile Brașovului!”. Mama, ce succes am avut cu dansul acesta!
      N-ai avut tu norocul să prinzi vremurile alea! ___

      Telefonul sună și îi întrerupe șirul povestirilor:
      – Da, am teren de vânzare. Dar să nu pierdem timpul degeaba, spuneți-mi ce suprafață vă interesează? 500 mp, dar ce vreți să faceți acolo, un coteț?! Domnule, aici sunteți la munte, aveți nevoie de spațiu, de vedere către frumusețile naturii din jur! Dacă vreți să vă stea vecinii pe cap, mai bine rămâneți în oraș, la bloc! Hai, la revedere!
Întrerupe subit convorbirea și iritat la culme spune cu voce ridicată:
      – Ei, drăcia dracului! Ăștia nu înțeleg muntele, natura. Vor patru pereți în vârf de munte, unde să iasă la un grătar cu prietenii, unde să-și pună boxele cu care să înnebunească tot satul!
      Apoi iese din cameră bodogănind.
      Eu rămân în continuare așezat comod în fotoliu, încercând să refac conexiunile cu care se juca mintea mea, anterior intrării precipitate a amicului. Nu reușesc să refac echilibrul plăcut în care mă aflam, tulburat de participarea la discuția telefonică. Pornind de la termenii acesteia, îmi revin în memorie plimbările montane pe care le-am făcut și parcă aș vrea să le analizez cronologic. Întotdeauna am fost uimit de frumusețea locurilor și de fiecare dată le priveam de parcă nu le mai văzusem. Însă, cu trecerea anilor, ipocrizia oamenilor mă mâhnește tot mai tare. Lumea spune iubește natura, dar o iubește doar la nivel declarativ. În fapt, nu respectă nimic din ceea ce constituie măreția muntelui.
      Parcă discuția despre nemulțumirile mele nu își are locul aici. Mai multe despre munte, într-o discuție specială cu domnul D. .