Prizonierul ploii

Plouă lenticular peste agitația zilei,
curg șiroaie blânde pe creștetul meu,
un botez personalizat,
se strecoară prin omătul tâmplelor,
și, sub bărbie, se împreunează într-un fluviu.
Captez stropii reci între pleoapele încordate,
iar obiectele din jur își pierd claritatea,
se transformă în decorul gândurilor,
locuri pe care ochii mei nu le-au văzut,
tălpile mele nu le-au atins.
Mă trezesc singur într-un sanctuar,
protejat de vulgaritatea brutelor înregimentate,
izolat într-un cristal de urletele analfabete,
eliberat din închisoarea trupului.
Dintr-o dată, fără să înțeleg,
săgeți de curara îmi pătrund prin scut,
îmi paralizează mușchii, dar
îmi lasă deschise porțile dintre universuri.
Văd de sus și analizez lumea care trece,
fără să o pot influența,
fără să pot modifica cursul timpului.
Instantaneu, se declanșează în mine spaima
cu rădăcini înfipte în singurătate,
invadatoare a trupului inert,
ucigașă a voinței.
Mă îngrozește cu infinitul pe care trebuie
să-l privesc ca un spectator,
din spatele oglinzii.
Nimeni nu mă vede,
nimeni nu mă știe,
par să dețin controlul total al visului meu.

Biet prizonier…

Tată și fiu

Globul de lumină, plutind între mine și infinit,
se scaldă serafic pe pânza de întuneric.
Stropi de stele îmi acompaniază gândurile,
împing visuri către realitate.

Întind degetele răsfirate
să prind conturul existenței tale.
Unde de căldură îmi pătrund pielea,
se cațără pe spirala dublă a celulelor.

Visurile mele negociază cu somnul tău,
tu ai vrea să dormi,
eu aș vrea să te ating ușor.
E o rezolvare undeva la mijloc,
printr-o stare de iluminare comună.

Timpul comprimă spațiul dintre noi,
elimină barierele vegetale într-un crescendo mistic.
Corpurile astrale pulsează năvalnic,
în unduiri de alge marine,
în reflexia albă a astrului.

Doar Big Bang-ul primordial mai potolește gâlceava,
Hypnos și Morfeu s-au împăcat din nou, tată și fiu…

viziuni fragmentate

captiv în iedera ziarului de ieri
țintuit în celulele singurătății
nucleu uscat de otrava literelor

singur în agitația străzilor
vinovat de martiriul caldarâmului
pasăre ucisă în viteza schimbărilor

pupă în metamorfoza îmbrățișării
solzi multicolori ai aripilor tale
verde diluat în albastrul oceanului

fluturi
speranțe
rostogoliri peste timp
cadre ale unui univers de celuloid
film mut fără început și fără sfârșit…

Întâlnire cu Timpul

Îmi ară fruntea cu colții,
mă sfâșie cu determinare de fiară rănită,
mă scutură cu nervozitate între fălcile lui,
îmi varsă amfora amintirilor peste prezent
mă îngroapă în imagini ce n-ar trebui să vadă lumina zilei.

Trec curios prin fața oglinzii
și îngheț realitatea pentru o clipă
fără să recunosc chipul ce mi se înfățișează,
umbra care își aranjează conturul
arătarea ce mă privește neîncrezătoare,
stânjenită de privirea mea directă.

Culorile,
prăbușite din curcubeu, precum îngerii căzuți,
diluate în conversația cu singurătatea,
împrăștiate în cioburi de speranță,
au făcut loc nuanțelor de gri.

Brusc, simt că mă afund
în nisipul mișcător al clipelor
cu ochii ancorați de cer
încremenit de panică
în imposibilitate de a mai respira.

Rece,
imparțial,
nemilos,
în fața mea stă Timpul.
Încerc să-i spun câte mai am de făcut,
dar nu mă aude.
Îi arăt machete ale viitorului gândit de mine,
dar nu le vede.
Îi simt doar apăsarea venind în cadență:
tic-tac, tic-tac, tic…

Lupul din noi

Gândim în haită la mâncare,
Gândim în haită la fecioare,
Dar nu gândim deloc acum
La cât e Dumnezeu de bun…

Urâm vecinul fericit,
Urâm pe cel ce e iubit,
Dar nu vrem să urâm mai tare
Prostia care nu ne doare…

Îl invidiem pe cel avut,
Îl invidiem și pe cel sfânt,
Dar nu-i invidie defel
Pe cel prea gol la cerebel…

Ridicăm lupul dacic către cer,
Ridicăm piedestalul efemer,
Dar nu ridică nime-acum
Pe cel căzut pe lângă drum…

Suntem atât de orbi și goi
Că nu vedem lupul din noi…

Cel mai bun prieten

Ne-am cunoscut cu totul întâmplător,
într-un moment în care cerul,
lovit mortal de urletele ei,
s-a prăbușit peste mine.

Stăteam înmărmurit, năucit de furtuna care
îmi tăvălea amintirile,
îmi răstălmăcea vorbele,
îmi punea la îndoială sentimentele.

Simțeam o nevoie acută de spațiu,
să fug din timpul prezent,
să amortizez avalanșa cuvintelor,
să scap de cutremurul vârstei de mijloc.

Căutam un sanctuar
să inventariez cicatricile,
să limpezesc gândurile,
să regăsesc calea.

Meditând,
cu capul atârnat pe marginea patului,
te-am observat.
Erai singur într-un colț al camerei,
neinteresat de agitația din jur,
preocupat doar de perfecțiunea construcției tale.

Deodată, te-ai oprit și m-ai privit fix,
mi-ai văzut suferința,
ai decis să-mi asculți păsul.
Nu spuneai nimic,
doar îmi analizai poveștile.

Mișcările capului tău dovedeau că mă înțelegi,
așa că, am golit în fața ta
sacii cu poverile ce mă strivesc,
incertitudinile,
deziluziile,
și ți-am simțit empatia.

Cine spune că un păianjen nu îți poate fi
cel mai bun prieten?

Agonie printre stele

penița s-a împiedicat pe hârtie
de litere aflate în agonie
suferind de disprețul pentru cuvinte
pentru acele cuvinte ce și-au dorit să devină versuri

literele majuscule poartă întotdeauna coroane cu steluțe
convinse fiind că fiecare rând nou trebuie să înceapă cu ele
purtând în spate o trenă de litere minuscule
cunoscătoare ale protocolul de la curte

omul de la pază pare un tip amabil
nu face gălăgie
doar te scoate din palat
te trimite într-un atelier de lucru manual
ce adună toată gloata de cuvinte într-un terci
unde nu te mai găsește nimeni
nici prietenii, nici dușmanii

asta e
de ce nu vezi cât de
frumoase
inteligente
neasemuite…
sunt majusculele?!

Singurătatea vântului

Aș vrea să am puterea vântului
să trec nepăsător peste hăuri și înălțimi,
să privesc de sus piatra funerară a bunului simț,
să mă bucur de lingușeala mulțimilor,
să fiu imun la veninul vorbelor.

Dar mă tem că în călătoria fără de sfârșit,
înainte să tulbur suprafața adormită a lacului,
s-ar putea să nu-mi recunosc chipul
și m-aș rușina…

Așa că, mă rog lui
să spulbere ceața ce îmbracă prezentul,
să curețe noroiul cuvintelor,
să taie sunetul imposturii,
să spargă temnița ce-mi închide emoțiile.

Și după toate acestea,
în trupul expus, vulnerabil,
să sădească mlădițele unui suflet.

Neîmplinire

Alunecând pe ulițe de timp,
în mirosul răscolitor al amintirilor,
ți-am întâlnit sufletul.

Din mulțime de ani și cuvinte
îngrămădite în spațiul privat dintre noi
țâșnesc fluvii de plasmă
îmi ard obrajii,
îmi scot tatuajele clipelor de fericire.

Într-un simultan de șah cu timpul,
ghimpi îmi străpung carapacea
sub povara vechilor greșeli,
mă îngenunchează.

Calc umil pe cărările pașilor tăi
pe urme ce le credeam
șterse de vânt,
acoperite de frunze,
însă le-am găsit pline de amărăciune,
m-a înecat valul de vinovăție…

Trăiri concentrice se împrăștie în unde de emoții,
rup foi din jurnalul fostele iubiri.
Pleoapele îți păstrează încă căldura degetelor,
iar labirintul lor are cheia sentimentelor mele.

Revoltat pe ireversibilitatea secundelor,
rup firul Ariadnei,
renunț la căutare.
Nu mă mai interesează finalul,
ascult doar ecoul speranței,
în lumina orbitoare a realității.

Ziduri se ridică în jurul meu,
se derulează imagini în nuanțe de gri…
Aștept un vânt de primăvară
să le împrumute din culoarea florilor,
poate așa dispare și blestemata semnătură,
„Neîmplinire”.

Amintirile de mâine

Tot mai des
mă pune pe gânduri neamțul,
se joacă cu mintea mea,
pitește lucruri în locuri imposibile…
Da, da, piticania ascunde lucruri!

Așa că m-am hotărât,
voi sufla praful de pe clasor,
iar pe rândurile eliberate de istoria timbrelor
voi aranja sentimente
pentru amintirile de mâine.

Apoi, așezat comod în fotoliu,
voi frunzări timpul
cu toate emoțiile strânse la piept
cu totală indiferență față de individul ce-mi bântuie prin ogradă.

Dacă ai vrea,
mi-ar face plăcere să vii și tu pe la mine.
Ți-aș povesti
despre cuceririle din tinerețe,
despre armată,
despre chefurile cu prietenii,
despre…

Despre ce vorbeam?

Jar

În ochi de jar mă ard târziu în noapte
din al lor foc țâșnesc celule stem
vin să repare sufletul pe moarte
rănit de timp și de al tău blestem.

Conducte de-amintiri din altă viață
spre cer trimit emoții intestine
atârnă viața mea de-un fir de ață
iubire are-n capătul spre tine.

Mă sperii de lumina ce sparge întuneric,
un val nevrednic s-atingă chipul tău,
din glastră flori emană mirosul cadaveric,
trupul iubirii azvârlit în hău.

zbor

în grădina muzicii
stau la masa tăcerii
înșir pe ață gânduri plăpânde
întind spre nori mâinile flămânde
de zbor
aștept ca uitările să îmi crească
aripi adevărate, nu de iască,
provoc soarele cu un vis de Icar
ideal prigonit de timp în zadar
zbor
cu sufletul ce tânjește la înalt
emoții explozive îmi dau asalt
din corpul meu rămân arșice
simplu joc de copii… ei, și ce?!
zbor…