Căderi de timp

Adânci neliniști
așteaptă
cortina ploilor
să cadă
în spectacolul absurd al norilor.

Puternic gong
vibrează
pânza nesfârșitului
să cadă
azuriile flori ale cerului.

Emoție intensă
zguduie
sentimentele culorilor
duduie
din foaia goală a cuvintelor.

Din nesfârșit se nasc icoane sfinte,
din al peniței joc – albastre flori,
iar albe foi fac loc absurdelor cuvinte.

doar liniște

Te-ai strecurat
în adâncu-mi
ușor,
peste limita de siguranță,
încercând să măsori
dimensiunea tăcerii.

Credeam că e un joc, o fantezie
evadată prin ferestre de ochi,
deschise spre povești de demult,
dar am simțit
unde de căldură
topindu-mă,
amețindu-mi sentimentele.

Intru în joc și caut
o moliciune cunoscută
în forme dematerializate,
însă, înainte să le ating,
mâinile îmi iau foc.

Bătăi intense răzbat
dintre gratiile pieptului,
într-o încercare de rezonanță
cu șoaptele ceasornicului din apropiere.

Forțe entropice declanșează furtuna,
aruncă în valuri corpurile.

Suflete se agăță unul de altul,
în așteptarea marii mântuiri.

Se întrețes rădăcini smulse
cu fulgere și tunete,
cu respirații neregulate.

Grăunțe de nisip curg,
fără ca cineva să le poată număra.

O ultimă zvâcnire spasmodică,
un primordial strigăt final
și furtuna dispare,
valuri se sting în neant,
lăsând pe oglinda cerului,
două corpuri ostenite,
contopite.

Timpul s-a oprit, e doar liniște…

Florile din grădina Vioricăi

A fost o zi lungă de marți. Agitație mare, lume agitată, presiune maximă. Cu ce îți poți vindeca mai bine sufletul obosit, decât cu o plimbare în locuri unde florile sunt îngrijite cu dragoste sau în care se hrănesc din dragostea Vioricăi pentru natură?
Așa că, după ce ne-am bucurat ochii cu coloratele petunii și am inspirat cu nesaț din mireasma bujorilor. Apoi, am făcut o plimbare prin iarba înaltă, printre flori sălbatice ce te invitau, asemeni unor domnișoare din vechi tablouri, să le admiri.
Deși am o oarecare doză de egoism, aceste minunate flori nu m-au lăsat să mă bucur singur de frumusețea lor, îndemnându-mă să împart această bucurie împreună cu voi. 😉
Și pentru că gazda noastră scrie versuri frumoase, vreau să îmbin spectacolul vizual cu o poezie din volumul ei „Setea albă”, 2019.

ZARIŞTI

Irup zariști de lumină
sub pleoapele zărilor,
plăpândă scânteiere ce înalță
umbrele plopilor.
Mișcări de felină
mângâie rana ce tăgăduie
bucuria,
realitatea saturată de timp
își taie felia
cu o bătaie de cord.
Un simplu acord
și iată!
Flacăra se divide
pentru a lumina o speranță
sau pentru a ucide,
pentru a iubi …,
prilej fericit de a suspecta
mâna întinsă spre viață
și pentru a zări
pragul ce așteaptă de o vreme
schimbarea la față.

Viorica Șutu, 5 ianuarie 2019

Desprindere

Mi-e teamă
de nebunul vânt care gonește clipa,
de amintirile ce pierd contur,
de îngeri puri ce și-au pierdut aripa,
de fum ce se ridică prematur.

Mă întristez
când plouă peste noi cu recii stropi de mai,
când litere de aur din poezii dispar,
când dragoste alungi visând la verzii cai,
când drumuri se separă-n mod bizar.

E nebunie mare-n jur,
calc peste lac adânc și am pantofii uzi,
calc peste cer albastru, printre nori,
calc pe covor de pluș, din muguri albi și cruzi,
calc printre gânduri cu pași tremurători.

Privesc la timpul vechi cu ochi confuzi…

La pescuit

M-am hotărât,
trebuie să-mi încerc norocul,
ba chiar să-l impulsionez
cu nadă aruncată peste amintiri,
plin de dorința să prind emoții uitate.

Trăiesc cu acuta senzație
că sunt în căutarea imposibilului,
că marele lac de sentimente a secat,
s-a vaporizat în incendiul ultimei iubiri,
lăsând în urmă doar cenușă.

Acum totul e cenușiu,
chiar și curcubeiele,
au culorile amestecate
în orizonturi de timp.
Dar eu mai caut,
plin de speranță,
ascunsa măreție a clipelor
în trăiri îmbrăcate cu falduri de ceață,
printre forme fără contur,
plutind pe frunzele arborelui vieții.

Am o foame intensă
și aș vrea
să savurez puțină fericire,
însă am mari probleme,
nu-i mai știu gustul…

Sunt cuprins brusc
de disperare și nesiguranță.
Pe tâmple îmi curg
stropi de îndoială
ce mă întreabă parșivi,
dacă ceea ce am pescuit
sunt cu adevărat
visurile mele.

Mă revolt pe omul care sunt,
cel ce eliberează peștișori de aur
pentru bucuria de a-i vedea fericiți,
fără condiționări egoiste.

Și atunci,
bine ancorat în gânduri,
mulinez și lansez:
Oare va trage și la mine
fericirea?

Rugă

Doamne,
inima mea bate
ritmul vieții oferite de Tine,
pompează roșul sânge
pe care L-ai lăsat să curgă
din rănile fiului Tău, deschise
prin răutatea oamenilor,
prin păcatele lor,
prin puțina lor credință.
Nu lăsa să-și piardă cadența
printre dorințe deșarte,
printre regrete nejustificate,
printre amintiri ce ar trebui șterse.

Înlătură vălul întunecat
ce-mi acoperă ochii,
să văd lucrurile care contează,
ce-mi ține sclavă gândire,
să înțeleg calea Ta.

Nu mă lăsa pradă întunericului,
mă scaldă în lumină,
și-mi alungă demonii
cărora, de atâta vreme,
le-am deschis ușa sufletului meu.

Știu, Doamne,
marea Ta bunătate
este pentru cei drepți,
dar lasă fărâme care cad,
din prea plinul celor curați,
să ajungă și la noi,
noi cei păcătoși,
cei prea orbi la dovezile Tale,
cei prea surzi la vorbele Tale,
și vindecă-ne
de nepăsarea față de semeni,
de zbuciumul din adâncuri.

Ascultă, Doamne,
cuvintele noastre lipsite de vlagă,
dar nu uita și strigătele noastre nerostite,
ce caută scăpare din corpul vremelnic,
către exterior, către adevăr…

Despre timp…

Astăzi este despre cei ce nu mai sunt.

I-am căutat în locuri unde numele lor apare lângă două date, dar nu am găsit decât amintirea lor. Am pus o floare și o lumânare pentru că amintirea este în același timp frumoasă și dureroasă, și mi-am actualizat informațiile despre scurgerea timpului.

Aș vrea să vă dovedesc că timpul curge fără să ne ceară voie, așa că am surprins câteva imagini din satul bunicilor, Tătârlaua, case care erau odată frumoase și îngrijite, care acum au rămas doar frumoase, dar încă fac concurență celor împrejmuite cu garduri de fier forjat, cu etaj și pereți de sticlă, cu balcoane având balustrade de inox. O lume se stinge tăcut, odată cu ultimele femei îmbrăcate în haine negre, aproape până la pământ, cu șurța lor legată la brâu, aduse de copii să-și jelească soții plecați departe…

O poartă prin care altădată treceau care cu fân, trase molcom de bivoli…
O ultimă casă albastru ”nieriu”…

Râuri

Privesc de la înălțimea anilor
istoria apelor prin care am curs
și sunetul fiecăreia mi-l amintesc,
clinchete de bucurie
la izvorul marilor păduri,
cascade zgomotoase,
șuvoaie imberbe ce se aruncă sinucigaș
în golul secundei.

Adesea,
mă diluez în râuri
tulburate de noroaie,
în fluvii
otrăvite de nepăsare,
în oceane
în care mă simt
fără identitate,
parte a infinitului gri.

Nu-mi place să-mi fac planuri,
nici indicatoare nu urmez,
hărțile mă sufocă
cu hățișul de linii,
cu destinații lor
prea clar definite.

Însă, uneori,
mă trezesc înconjurat de apă,
suflet singuratic,
bâjbâind în întuneric,
cu dorințe îndrăznețe
înecate…

Cu toate astea,
nimic nu este pe lume,
nici argint, nici aur,
să-mi pună în echilibru
preaplinul sufletului
când plutește
înălțat pe valuri de lumină.

Atunci,
esența își urmează chemarea,
celule se strigă și se regăsesc
în unduirea unui pârâu de munte,
într-o atingere ce mângâie creste,
rece și limpede,
o curgere lină
și totuși
incontrolabilă…

 

*Pe o idee preluată de la Issabela, care a primit-o în dar de la Anasylvi, cum s-ar spune, un dar din dar 🙂

Trimisul lui Eol

Plouă mărunt și stropi lovesc pervazul ca și cum cineva ar bate la ușă. Afară nu arde nicio lumină și prin fața geamului nu se aud nici măcar pași rătăciți.
Vântul ușor mă face să tresar. Se lovește de perdea, o umflă, pare că cineva ar încerca să pătrundă în cameră. El trebuie să fie…
Stau nemișcat, cu speranța să surprind orice eventuală mișcare. Sunt puțin neliniștit, deoarece eram într-o fază de somn intens, când o lumină lăptoasă mi-a trecut peste pleoape. Inițial am crezut că făcea parte din vis, dar luminile nu s-au potolit până când nu am deschis ochii. Nu era nimeni în fața mea.
Și totuși, starea de tensiune nu dispare. În afară de mine, mai este cineva în cameră, cineva care-mi tulbură simțurile, care îmi dă peste cap busola. Simt că e aici. Sunt sigur de asta…
Încerc un dialog, însă nu primesc niciun răspuns, de parcă nu ar dori să mă bage în seamă. Cumva, am senzația că vrea să îi povestesc despre mine.
Despre mine?! Pe bune?! Nici nu ne cunoaștem, nici măcar nu-mi dau seama cu cine ar trebui să dialoghez, iar „chestia” are pretenția să mă destăinui!
Mai dau un tur de cameră, să fiu sigur că nu mi se face vreo glumă proastă. Dar nu, nimic nu-mi susține bănuiala. E doar un curent ușor de aer, ce pare să mă mângâie părintește pe creștet. Ciudat, era aceeași senzația ca atunci când mâna mamei îmi aranja firele rebele, moment în care mă credeam prea mare ca să o mai las să mă îmbrățișeze.
Mângâierea mi-a redus neîncrederea, fără să o alunge definitiv. Încep să mă simt mai în siguranță, chiar dacă prezența entității pare tot mai puternică, tot mai aproape de mine. Așa că încep:
– Știi cum mă numesc?
Un val de aer se prelinge ca o confirmare peste fruntea mea.
– De unde ai aflat?! Ți-a spus cumva tanti Mia, vecina de peste drum? Doamne, că nu se poate abține și povestește oricărui străin despre vecinii de pe stradă!
Niciun răspuns…
– De ce ai vrea să mă cunoști mai bine? Sunt un oarecare, fără merite deosebite, fără secrete …
Alt val de aer, mai agresiv, precum o corecție, mi-a trecut peste obraz, parcă pentru a-mi spune că vorbele mele nu sunt întrutotul sincere.
Oare eram sincer cu interlocutorul meu? Oare poverile mele, amintiri acoperite cu straturi de ani, de care nu voiam să mai știu, nu erau de fapt niște secrete ascunse adânc, departe de lumină?
E greu să recunosc că am mințit. Dar, chiar dacă nu am tăria să o fac, furtuna din interior nu mai poate fi oprită. Valuri de imagini scapă din lanțuri și se proiectează pe pleoapele închise.
Văd copilul ce începea să realizeze că între el și fetițele cu care se juca sunt niște diferențe, văd curiozitatea lui de-a repeta experimentele din viețile adulților. Îl văd pe copilul de vârstă preșcolară, ce se bucura de pachetul de țigări pierdut de un bețiv și pe care l-a pufăit împreună cu gașca din curtea blocului.
Îmi trec prin suflet clipele când mă priveam în oglindă, vedeam ceva prea urât ca să interesez sexul opus, îmi consideram corpul mult prea diform pentru ca ele să se uite la mine, nu știam cum să reacționez în prezența lor, când simțeam că am un handicap ce-mi interzice accesul la dragostea.
Mă bântuie momentele în care calea aleasă șerpuia pe lângă linia dreaptă a vieții. Nici nu îndrăznesc să le pun în cuvinte, dar amintirea lor e ghimpele ce nu vrea să-mi iasă din carne.
Doamne, ce vârtej de amintiri! S-au redeschis răni sângerânde, au ajuns în prezent poveri de care mă credeam scăpat. Nu înțeleg de ce am permis așa ceva, de ce am lăsat pe cineva să-mi scormonească atât de adânc printre sentimente. Aș vrea să mă lupt cu intrusul, dar am membrele paralizate. Mă zbat intens, cu speranța să pot scăpa din legăturile nevăzute ce mă țin captiv, dar nu fac decât să-mi irosesc stropul de energie pe care îl mai am.
Mă opresc din agitație și încep să spun în gând „Înger, îngerelul meu…”.
O boare caldă, pornită din senin, mă învăluie protector. Simt cum temerile mele își pierd din intensitate, nu mai au puterea să mă împovăreze. Atunci, aud un glas nepământean, ce spune cu blândețe: „Sunt aici…”

Ceața dimineții

S-a trezit pământul
la pachet cu ceața
strălucitoare
burcă diafană
plutind ireal
pe fața soarelui
în renașterea din zori.

Simt cum
îți iei rămas bun
de la noaptea înghițită de lumină
în zbateri de pleoape
aripi întinse
în zborul spre înalt.

Te privesc și aștept
aștept să mă primești
în visul inocent
pe mine
accidentul cu final fericit
să-ți găsesc răspunsuri
pentru examene demult trecute.

Deschizi ferestrele către dimineață
și privirea mea se simte vinovată
ți-a întrerupt visul adolescentin.

Încerc să mă revanșez
îți mângâi buzele
cu buze încărcate de dorințe
inspir aroma ta
cu nări dilatate de nerăbdare
mă înfrupt din tine
cu foame diabetică.

Filmul meu s-a întrerupt
îmi amintesc doar că
ne-am trezit îmbrățișați
cu respirații neregulate
și priviri întrepătrunse.

Te pierzi ușor în ceața dimineții…

Equilibrium

Am căzut
din leagănul copilăriei
într-o lume
plină de contradicții,
de lucruri bizare
pentru care
nu eram pregătit.

Am primit harta exercițiului,
un traseu marcat cu negru,
pe care
trebuia să-l străbat
legat la ochi,
fără să m-abat.

Furtuni m-au împins
câteodată spre lumină
și de multe ori
către întuneric,
fără să pot deosebi
realitate de vis.
Nici acum nu știu dacă
balanța
și-a găsit,
într-un final,
odihna.

Am căutat suflete rătăcite
să le duc pe calea mea,
dar fiecare avea
harta personalizată,
iar traseele noastre
doar se intersectau.

Am întâlnit suflete călătoare,
cu trăirea intensă a prezentului,
fără planuri de viitor.
Pluteam împreună printre nori,
până când ploaia începea
și mă trezeam în țărână,
cu picături sărate
amestecându-se
cu stropii de ploaie.

Am încetat să inventariez suflete,
am căutat relații adulte
și gândiri mature.
Dar m-am poticnit
într-o problemă
căreia nu-i găsesc rezolvare,
ce nu vine din lumea exterioară,
ci din propriul mecanism,
o piesă defectă,
pe care nu pot să o identific,
care mă împiedică să ating
Echilibrul…

Lipsuri și speranțe

În fuga de timp,
mă lovesc
sentimente uzate,
fără preaviz,
ziduri de frig polar,
fără ieșire de urgență,
cuvinte seci,
fără scânteia ce-mi aprinde gândurile,
cărări înguste,
fără cale de întoarcere.

Analizez clipa,
întorc situația pe toate părțile,
încerc să-i aflu începutul,
trag de fir și
o scutur de conținut,
să-i găsesc sfârșitul.
„Un sfârșit e un început” răzbate
printre amintiri acoperite de uitare,
îmi luminează calea.

Speranța deschide ochii obosiți și
mai înghite o doză de energizant…

poezii, poeme, scrieri