Portocaliu

Portocaliu,
în frunze plictisite de vară,
în petale timide
ce se ascund de noapte,
în cămașa de voal
ce te ridică la cer,
munte de încântare
mângâind ochii sufletului.

Multă vreme,
nu mi-am amintit
când am întâlnit
pentru prima dată
culoarea.

Doar atâta știu,
la intrarea în lume,
la primul strigăt,
ochii s-au deschis.

Ulterior am înțeles,
era strigătul meu.

Mă speriaseră
lumina reflectoarelor,
aerul ce-mi înlocuia lichidului amniotic,
vocile agitate din jur,
mâinile ce-mi ștergeau cu putere corpul.

Acum, din nou,
am sigilat ochii,
din dorința de-a păstra
siguranța începuturilor
și brusc,
totul în jurul meu
s-a colorat
în portocaliu…

Pe sensul pierdut

Zgomot alb
într-un cadru cu linii frânte,
nimeni nu înțelege,
nimeni nu vorbește,
toți caută un răspuns.

Gol nesfârșit
deschis fără să știu
peste timpul înghețat,
peste suflete evaporate,
dedesubt – nimic.

Urme de pași
ard necunoscutul,
cântărind poveri de ieri,
cântărind temeri de mâine,
nemăsurat zgomot alb.

Ce e atât de greu de înțeles?

În eprubetă adun vaporii sufletelor,
las emoții să se topească,
deșert desagi de sentimente,
șterg temeri de pe frunți încrețite …

și asta o tot repet,
până într-o zi,
când
voi găsi puterea
să dezgolesc cuvintele
de haine lumești,
să le îmbrățișez
miezul de lumină,
rătăcit fiind
pe sensul pierdut …

Ziua de ieri

Unde ai dispărut,
ziua mea de ieri?

Între limbile ceasornicului,
în cursa fără de scăpare,
unde firmituri de zile se împrăștie?
Sunt doar drumuri
cu indicatoare eronate,
agățate pe stâlpi singuratici,
numerotați anual…

Pe dealuri ninse,
la taifas cu fire răzvrătite,
unde vântul are parfum de copilărie?
Sunt doar năluci
ale clipelor ce mor,
prinse în dansul amintirilor,
fără număr…

Zile așteaptă răbdătoare
loc în casa mea.

Și totuși, ziua de ieri…

Alter Mundi

Lângă mine
e o poartă deschisă
către o altă realitate,
nu o văd,
însă știu că e acolo,
nu pot să o ating,
dar îmi dă fiori
din vârful degetelor
până la capătul firelor răzvrătite.

Încă nu am deschis-o,
nimeni nu m-a invitat să intru,
dar sunt curios, deoarece,
liniștea nopții mi-e des tulburată
de muzici nepământene,
de lumini pe care le văd
cu ochii închiși.

Uneori
am impresia că o recunosc
în flăcări intense,
roșii și albe,
ce se zbat în fața mea,
dar sunt doar suflete reci
din singurătăți arctice.

Nu știu dacă
vreau să fac pasul,
nu știu dacă
lumea nouă e mai bună,
mai ales, nu știu dacă
aș putea suporta,
pe voi
să nu vă mai întâlnesc vreodată …

Așa că, am ales,
rămân să arunc în continuare
cuvinte fără de-nțeles!

Gânduri în nori

Din cer confuz
vin peste mine
armate de năvălitori,
mă atacă arătări sălbatice,
străpung platoşa ochilor
cu lumină deformată,
mătuiesc lentilele,
instaurează noi realități.

Dragoni nebuni se încruntă
spre puncte cardinale,
chipuri angelice liniștesc
umbre speriate,
le întrerup mișcarea browniană.

Stropi de nori
scapă din corzile vântului,
pe parbriz pictează
lacrimi,
lame de cauciuc
le consolează.

Strâng gânduri între palme,
le apăr de furtuni,
le ascund de ochi ostili,
le cufund în albastrul adâncurilor.

Apoi,
suflu peste ele
dor de viață,
le las să vibreze sincron
cu emoții uitate,
să spargă luciul apei
în nenumărate amintiri,
să își ia zborul
pe sfere de săpun.

Oare, cât de departe vor ajunge?

Poate …

Ți-am pregătit o cafea
în clipa când
Soarele mijea la orizont,
neagră ca noaptea ce s-a dus,
fierbinte ca ultima-ți sărutare.
Din suflet
s-au desprins cuburi,
le-am lăsat să cadă
în adâncul inimii,
să-ți îndulcească dimineața.

Nu știu dacă
rețeta merită brevetată,
nu am reușit să descos,
nici Regina Nopții, prinsă în părul tău lung,
nici zâmbetul de la colțul gurii …

Așa că,
voi relua fiecare pas,
căutând mirodenii noi,
frunze de fericire
descântate de greieri,
flori de Nu-mă-uita
desprinse din infinitul cerului.

Poate, într-o zi,
voi înțelege
urzeala de sentimente care te înconjoară
și voi descifra
cuvintele încrucișate ale atomilor tăi.

Poate…

Suflet curgător

Adevăruri curg
prin degete subțiri,
alungite în generații
de mângâieri părintești,
pământ negru,
hrana semințelor neîncolțite.

Priviri curg
prin sticla ochelarilor,
încărcate cu simțăminte
de iubire pline,
oceane blânde,
hrana nevinovatelor spirite.

Fluvii adună
inocenta putere,
priviri cu poveri de adevăruri,
minți de copii
în agitație continuă,
hrana iernii din noi.

Gongul a bătut deja,
dar tu, suflet curgător
prin ceața fără frontiere,
mai speri …

Mai vine primăvara?

Luna și Ea

Am atins Luna cu inima
și ea s-a vărsat,
mi-a făcut nopți albe
să-mi țină de urât
în zile negre.

Ai putea spune
că a fost cu intenție,
să răzbun clipele fără ea,
când așteptam să vii,
dar nu vedeai cărarea,
când te căutăm printre stele,
dar nu regăseam
strălucirea ochilor tăi…

Ce risipă de amăgiri!
A fost o simplă mângâiere
din dragoste
pentru nopțile lungi
în care îi îmbrăcai aura,
pentru diminețile cu rouă
când stele se trezeau alături de mine.

Dar ea nu m-a înțeles,
credea că merită mai mult,
mai mult decât stelele de pe cer,
credea că poate avea mai mult,
mai mult decât un cal de povară,
înhămat la cvadriga dintre răsărit și apus.

Atunci, cerul s-a cutremurat
și ea a vărsat
nopți albe
peste zilele negre
împreună, Luna, ea …

Norii târzii

Goniți voi, șoapte,
peste noapte,
apus isteric vă suprimă
iar umbre care se îngână
se țin de mână.

Răsună clopotele sparte,
până departe,
pâine de astre sus se coace
pe drumul timpului ce toarce
când luna tace.

Ochii-i închid,
cu gând perfid
întind un curcubeu de ape,
împrăștiind culori pe pleoape
te simt aproape.

Pare un vis
de neatins,
din constelații demult dispărute,
cu personajele de filme mute
inimi trasează evolute.

Norii târzii se cațără pe creste
și deapănă încet a lor poveste,
ce-a fost cândva, acuma nu mai este…

Ghici

Ghici
cine mă caută
când liniștea îneacă clipa
în valuri înspumate de stele

Ghici
cine pașii și-i potrivește
în amprentele pașilor mei
pietrificate de vreme

Ghici
cine șoptește la ureche
cuvinte care mă înalță și mă coboară
amintiri despre mine, despre noi

Doar vântul…

Eliberare

Gânduri iau foc
din picuri de ploaie
evadați de sub vălul gri,
clipă unică
când soarele,
prieten de-o viață,
îmi trage cu ochiul.

Mă alătur lor,
semințe de păpădie rătăcite,
prinse în valsul cerului,
atârnând de eșarfe de vânt,
plutind imaterial,
sfidând fragilitatea destinului.

Cu pleoape strânse,
resping furia prezentului,
rostogolesc
glob portocaliu
peste verdele pășunilor,
peste creste de piatră, teșite de timp,
într-un amestec multicolor
de liniște interioară.

Nu mă întreba unde mă aflu,
nu pot să-ți spun.
Nu mă întreba ce văd,
ochii nu mă ascultă.
Nu mă întreba ce aud,
în jurul meu e zidul perfect.

Știu doar că spiritul meu zburdă liber…

Eteric

Sedus de valuri mari, tăcut, mă scald
în marea de emoții netrăite,
dau de pe mine scoarța jos, mi-e cald,
ard artificii – clipe ticăite.

Cu mâna dreaptă te ating ușor,
iau pulsul amintirilor de mâine,
cobor spre coapse, tainic mă-nfior,
iar foamea o hrănesc din a ta pâine.

Inspir parfumul culmilor, pierdut
în exerciții vechi, de exaltare,
găsesc mai mult decât aș fi crezut
din trupul crud, ce nu-mi da ascultare.

O rază trece brusc prin ramuri verzi
și pune flăcări în ochi adânci, de nuc,
pleoape se zbat, cu genele dezmierzi
aprinse buze, ce vâlvătăi aduc.

Celula mea vrea din celula ta
să guste lin misterul fericirii,
iar în tandem când ne vom legăna
vom fi uitat de orice lege a firii.

Nici nu mai știu de cerul este roz,
ori de-i albastru, ori de-i întuneric,
cântă la corzi de vânt un virtuoz,
înot pe mări de vis, decor eteric.

Las șoapte moștenire nemuririi,
când umbrele se pierd în întuneric…

poezii, poeme, scrieri