Trimisul lui Eol

Plouă mărunt și stropi lovesc pervazul ca și cum cineva ar bate la ușă. Afară nu arde nicio lumină și prin fața geamului nu se aud nici măcar pași rătăciți.
Vântul ușor mă face să tresar. Se lovește de perdea, o umflă, pare că cineva ar încerca să pătrundă în cameră. El trebuie să fie…
Stau nemișcat, cu speranța să surprind orice eventuală mișcare. Sunt puțin neliniștit, deoarece eram într-o fază de somn intens, când o lumină lăptoasă mi-a trecut peste pleoape. Inițial am crezut că făcea parte din vis, dar luminile nu s-au potolit până când nu am deschis ochii. Nu era nimeni în fața mea.
Și totuși, starea de tensiune nu dispare. În afară de mine, mai este cineva în cameră, cineva care-mi tulbură simțurile, care îmi dă peste cap busola. Simt că e aici. Sunt sigur de asta…
Încerc un dialog, însă nu primesc niciun răspuns, de parcă nu ar dori să mă bage în seamă. Cumva, am senzația că vrea să îi povestesc despre mine.
Despre mine?! Pe bune?! Nici nu ne cunoaștem, nici măcar nu-mi dau seama cu cine ar trebui să dialoghez, iar „chestia” are pretenția să mă destăinui!
Mai dau un tur de cameră, să fiu sigur că nu mi se face vreo glumă proastă. Dar nu, nimic nu-mi susține bănuiala. E doar un curent ușor de aer, ce pare să mă mângâie părintește pe creștet. Ciudat, era aceeași senzația ca atunci când mâna mamei îmi aranja firele rebele, moment în care mă credeam prea mare ca să o mai las să mă îmbrățișeze.
Mângâierea mi-a redus neîncrederea, fără să o alunge definitiv. Încep să mă simt mai în siguranță, chiar dacă prezența entității pare tot mai puternică, tot mai aproape de mine. Așa că încep:
– Știi cum mă numesc?
Un val de aer se prelinge ca o confirmare peste fruntea mea.
– De unde ai aflat?! Ți-a spus cumva tanti Mia, vecina de peste drum? Doamne, că nu se poate abține și povestește oricărui străin despre vecinii de pe stradă!
Niciun răspuns…
– De ce ai vrea să mă cunoști mai bine? Sunt un oarecare, fără merite deosebite, fără secrete …
Alt val de aer, mai agresiv, precum o corecție, mi-a trecut peste obraz, parcă pentru a-mi spune că vorbele mele nu sunt întrutotul sincere.
Oare eram sincer cu interlocutorul meu? Oare poverile mele, amintiri acoperite cu straturi de ani, de care nu voiam să mai știu, nu erau de fapt niște secrete ascunse adânc, departe de lumină?
E greu să recunosc că am mințit. Dar, chiar dacă nu am tăria să o fac, furtuna din interior nu mai poate fi oprită. Valuri de imagini scapă din lanțuri și se proiectează pe pleoapele închise.
Văd copilul ce începea să realizeze că între el și fetițele cu care se juca sunt niște diferențe, văd curiozitatea lui de-a repeta experimentele din viețile adulților. Îl văd pe copilul de vârstă preșcolară, ce se bucura de pachetul de țigări pierdut de un bețiv și pe care l-a pufăit împreună cu gașca din curtea blocului.
Îmi trec prin suflet clipele când mă priveam în oglindă, vedeam ceva prea urât ca să interesez sexul opus, îmi consideram corpul mult prea diform pentru ca ele să se uite la mine, nu știam cum să reacționez în prezența lor, când simțeam că am un handicap ce-mi interzice accesul la dragostea.
Mă bântuie momentele în care calea aleasă șerpuia pe lângă linia dreaptă a vieții. Nici nu îndrăznesc să le pun în cuvinte, dar amintirea lor e ghimpele ce nu vrea să-mi iasă din carne.
Doamne, ce vârtej de amintiri! S-au redeschis răni sângerânde, au ajuns în prezent poveri de care mă credeam scăpat. Nu înțeleg de ce am permis așa ceva, de ce am lăsat pe cineva să-mi scormonească atât de adânc printre sentimente. Aș vrea să mă lupt cu intrusul, dar am membrele paralizate. Mă zbat intens, cu speranța să pot scăpa din legăturile nevăzute ce mă țin captiv, dar nu fac decât să-mi irosesc stropul de energie pe care îl mai am.
Mă opresc din agitație și încep să spun în gând „Înger, îngerelul meu…”.
O boare caldă, pornită din senin, mă învăluie protector. Simt cum temerile mele își pierd din intensitate, nu mai au puterea să mă împovăreze. Atunci, aud un glas nepământean, ce spune cu blândețe: „Sunt aici…”

Evaluează asta:

Ceața dimineții

S-a trezit pământul
la pachet cu ceața
strălucitoare
burcă diafană
plutind ireal
pe fața soarelui
în renașterea din zori.

Simt cum
îți iei rămas bun
de la noaptea înghițită de lumină
în zbateri de pleoape
aripi întinse
în zborul spre înalt.

Te privesc și aștept
aștept să mă primești
în visul inocent
pe mine
accidentul cu final fericit
să-ți găsesc răspunsuri
pentru examene demult trecute.

Deschizi ferestrele către dimineață
și privirea mea se simte vinovată
ți-a întrerupt visul adolescentin.

Încerc să mă revanșez
îți mângâi buzele
cu buze încărcate de dorințe
inspir aroma ta
cu nări dilatate de nerăbdare
mă înfrupt din tine
cu foame diabetică.

Filmul meu s-a întrerupt
îmi amintesc doar că
ne-am trezit îmbrățișați
cu respirații neregulate
și priviri întrepătrunse.

Te pierzi ușor în ceața dimineții…

Evaluează asta:

Equilibrium

Am căzut
din leagănul copilăriei
într-o lume
plină de contradicții,
de lucruri bizare
pentru care
nu eram pregătit.

Am primit harta exercițiului,
un traseu marcat cu negru,
pe care
trebuia să-l străbat
legat la ochi,
fără să m-abat.

Furtuni m-au împins
câteodată spre lumină
și de multe ori
către întuneric,
fără să pot deosebi
realitate de vis.
Nici acum nu știu dacă
balanța
și-a găsit,
într-un final,
odihna.

Am căutat suflete rătăcite
să le duc pe calea mea,
dar fiecare avea
harta personalizată,
iar traseele noastre
doar se intersectau.

Am întâlnit suflete călătoare,
cu trăirea intensă a prezentului,
fără planuri de viitor.
Pluteam împreună printre nori,
până când ploaia începea
și mă trezeam în țărână,
cu picături sărate
amestecându-se
cu stropii de ploaie.

Am încetat să inventariez suflete,
am căutat relații adulte
și gândiri mature.
Dar m-am poticnit
într-o problemă
căreia nu-i găsesc rezolvare,
ce nu vine din lumea exterioară,
ci din propriul mecanism,
o piesă defectă,
pe care nu pot să o identific,
care mă împiedică să ating
Echilibrul…

Evaluează asta:

Lipsuri și speranțe

În fuga de timp,
mă lovesc
sentimente uzate,
fără preaviz,
ziduri de frig polar,
fără ieșire de urgență,
cuvinte seci,
fără scânteia ce-mi aprinde gândurile,
cărări înguste,
fără cale de întoarcere.

Analizez clipa,
întorc situația pe toate părțile,
încerc să-i aflu începutul,
trag de fir și
o scutur de conținut,
să-i găsesc sfârșitul.
„Un sfârșit e un început” răzbate
printre amintiri acoperite de uitare,
îmi luminează calea.

Speranța deschide ochii obosiți și
mai înghite o doză de energizant…

Evaluează asta:

Țipete

Trăiesc o teamă continuă,
din clipa în care
mama
m-a trimis,
ca un miracol al vieții,
în lumea nouă.

Simțeam neliniștea primei guri de aer,
cu buze strânse și încordare maximă,
fără să bănui ce mă aștepta,
dacă era de bine sau rău,
dacă urma să primesc
un dar sau un blestem.
Atunci s-a auzit primul țipăt…

Trăiesc curiozitatea
primelor sunete,
primilor pași,
primelor descoperiri.
Totul pare atât de nou…

Pășeam cu inocență
pe nisipuri mișcătoare,
pe poteci afișând semnul „Interzis”,
cu inima deschisă, la vedere,
amețit de sentimente
despre care nu știam ce sunt,
un dar sau un blestem.
Atunci s-a auzit al doilea țipăt…

Trăiesc nesiguranța
a ceea ce sunt,
ce aș putea să fiu,
a unui destin necartografiat.
Totul pare atât de nou…

Zburam fără cască de protecție
printre nori diafani,
printre stoluri de păsări călătoare,
fără măsura corectă a realității,
când, pe neașteptate,
mi s-au arătat doi ochi minunați
care eram sigur că sunt
un dar și nu un blestem.
Atunci s-a auzit al treilea țipăt…

Trăiesc în prezent
printre oameni și roboți,
acțiuni lipsite de sentimente,
violența ca religie,
valori care se dezintegrează,
și totul mi se pare atât de normal.
Eu nu mai am voce, dar
Adevărul se pregătește pentru cel mai puternic țipăt…

Evaluează asta:

Suflet de cocor

– pentru alinare, unei prietene –

Îngheață bocnă amintiri
și albul păcii se așterne.
N-ai cum să uiți a lor priviri,
și multe lacrimi udă perne.

Nemărginirea e tăcută,
nu dă răspunsuri care dor,
din lut dreptate e făcută
zeilor noștri care mor.

Să doarmă sufletele vor,
nu plânge, suflet de cocor…

Evaluează asta:

Garduri și câini

Umbre mă latră isteric,
deși îmi cunosc mirosul,
la adăpostul gratiilor,
în spatele gardurilor,
cor de nelegiuiți,
suflete fără substanță.

Nu răspund la provocări,
le caut doar ochii…

sticloși,
dezumanizați,
clocotind de ură,
nu pot să-i citesc,
nu pot să-i cartografiez
să identific sursa răului,
să le colorez adâncurile
cu oceane de sentimente.

Acum e doar un câine,
însă, în spatele gardurilor,
e plin de umbre care latră…

Evaluează asta:

Curcubeie căzute

Soarele s-a îmbolnăvit,
și-a luat concediu medical,
dar l-am dat pe mâni bune,
în grija surorilor din univers.

Am dat anunț pentru înlocuitor,
pe perioadă determinată,
și m-am trezit cu o lună
palidă și lipsită de viață,
dar cu un CV-ul bogat.

Se lăuda că e mama îndrăgostiților,
că fără ea, nici lupii n-ar urla,
dar nu pomenea nimic,
nimic despre albastrul cerului,
nimic despre culorile florilor,
nimic despre verdele munților.

Deodată,
văzându-i strălucirea modestă,
o neliniște acută m-a cuprins
la ce era pe cale să se întâmple,
la cum ar arăta lumea
fără Soare.

Cu inima cât un purice
am întrebat-o:
„Ce se va întâmpla cu fericirea,
după ploi fierbinți de vară,
în ce culori va picta cerul?”

Nimeni nu mi-a răspuns,
dar am văzut
îngerii căzând peste sufletul meu,
curcubeie în nuanțe de gri,
curcubeie căzute…

Evaluează asta:

O lună nebună

Bat gongul în lună
inimi îndrăgostite
strigăte disperate
suflete osândite
frecvențe izolate

într-un univers în rezonanță

cerul prea înalt
lasă fulgi stelari
în cădere liberă
pe ochi visători
peste fețe mari

priviri de copii

se zbat prin clipe nude
între lungi minute
trec nefiltrate
prin agonii ude
pe poteci bătute

în ani selenari

clipe de viață
stropi de infinit
felie de stele
visul fericit
dans aprins de iele
flori de primăvară

sunt uimit

sub luna plină,
fără nicio vina
în inimi osândite
cu strigăte izolate
de suflete disperate

… te-am regăsit …

Evaluează asta:

Măști de carnaval

Trăiesc ziua de azi,
cu emoția începutului,
o simt specială,
în alunecarea vântului
peste creste de brazi.

Vreau ceva nou,
nu pentru mine,
nici pentru tine,
doar un încărcător
pentru bateria sufletului.

Trăiesc de prea multă vreme
într-o piesă de teatru,
printre personaje unui scenariu
pe care nu-l înțeleg,
cu mustrările unui regizor
plin de așteptări ce frizează absurdul.

Așa că,
încerc să-mi fac o idee
despre semeni,
să-i privesc
dincolo de limite fizice,
să-i descopăr
dincolo de ceea ce vor să pară.

Însă ceea ce găsesc
mă tulbură,
mă-mproașcă cu cioburi de prezent,
sparge liniștea din adâncu-mi.

Ridic vălul de întuneric,
sperând să găsesc chip de om,
dar marile speranțe
rănesc,
iar realitatea
te trântește brutal de pământ.

E doar o altă mască…

Evaluează asta:

Nopți fără lună

Nici lună nu-i și strada e pustie,
Doar cânii latră în noaptea târzie.
Fulgi albi, de zahăr, aștept să coboare,
Pentru spectacol, aș sta în picioare.

Nu sunt nici greieri, nici măcar brotăcei,
Afară-i întuneric și e frig pentru ei.
În grafic de sinus trece-un vecin,
Știu că bea bere, nu-i place vin.

Apoi, e liniște și pietre nu crapă,
Norii pe cer sunt valuri de apă,
Pisici dau târcoale, unduiri duioase,
Vecini le dau pește, să fie frumoase.

Lângă tine să dorm, aș vrea acum,
dar somnu-mi joacă feste, scoate fum.
Să te trezesc, aș vrea, să-ți spun noapte bună,
dar strada-i pustie și nu e nici lună…

Evaluează asta:

Amăgiri relative

Gravitez
pe muchia galaxiei,
admirând Pământul de la distanță,
la o aruncătură de băț.

Mă tem,
rostogolirea mea
prin colbul de stele
să nu tulbure echilibre,
să nu mă facă vinovat
de deformarea punctului albastru-pal.

Aș vrea
să-l protejez,
să-l țin în pumnul meu,
dar mi-e teamă
că aș putea să-i fur lumina.

Aș vrea,
printr-o respirație forțată,
să împrăștii
grăunțele de nisip ce-l înconjoară,
dar mi-e teamă
că le-aș răpi pământenilor
bucuria cerului înstelat.

Așa că,
fac un plonjon prin telescop,
ies din singurătate cosmică,
trec granița de sticlă
şi mă alătur alor mei.

Prin microscop
nu mai vreau să privesc,
să nu mă amăgească din nou
relativitatea…

Evaluează asta: